Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Vreau să ştiu cum a vrăjit balonul ăla ghiulea…, zise Hermione, îngândurată.

— Putem adăuga asta la lista lucrurilor de care îl vom întreba după ce vom lua PoliPoţiunea, spuse Harry, adâncindu-se în pernele de la spatele său. Sper să fie mai bună la gust decât chestia asta…

— Cu bucăţi de Viperini în ea? Cred că glumeşti, zise Ron.

În acel moment, uşa spitalului se dădu de perete. Murdari şi uzi leoarcă, restul membrilor echipei Cercetaşilor veniseră să-l vadă pe Harry.

— Un zbor incredibil, Harry, zise George. Tocmai l-am văzut pe Marcus Flint urlând la Reacredinţă. Ceva în legătură cu faptul că avea hoţoaica deasupra capului şi n-a văzut-o… Draco nu părea prea mulţumit.

Aduseseră prăjituri, dulciuri şi sticle cu suc de dovleac. Se adunară în jurul patului lui Harry şi iniţiară ceea ce părea a fi o petrecere reuşită, când Madam Pomfrey intră ca o furtună, strigând:

— Băiatul ăsta are nevoie de odihnă, are treizeci şi trei de oase care trebuie să-i crească la loc! Afară! AFARA!

Şi Harry rămase singur, cu nimic altceva care să-l distragă de la durerile sfredelitoare din braţul amorţit.

Câteva ore mai târziu, Harry se trezi deodată în întunericul ca tăciunele şi scoase un geamăt de durere. Acum îşi simţea mâna de parcă ar fi fost plină cu aşchii mari. Pentru moment, crezu că durerea îl trezise. Apoi, străfulgerat de groază, îşi dădu seama că cineva îi ştergea fruntea în întuneric.

— Dă-te la o parte! strigă el. Dobby!

Ochii bulbucaţi ca nişte mingi de tenis ai spiriduşului de casă îl fixau pe Harry prin noapte. O singură lacrimă aluneca pe nasul său lung şi ascuţit.

— Harry Potter s-a întors la şcoală, şopti el, dezamăgit. Dobby l-a prevenit iar şi iar pe Harry Potter. Ah, domnule, de ce nu i-a dat Harry Potter ascultare lui Dobby? De ce nu s-a întors Harry Potter acasă, când a pierdut trenul?

Harry se ridică pe perne şi îndepărtă bureţelul cu care îi ştergea Dobby fruntea.

— Ce cauţi aici? spuse el. Şi de unde ştii că am pierdut trenul?

Buza lui Dobby tremură, iar Harry fu brusc cuprins de o bănuială.

— Tu ai fost! şopti el. Tu ai făcut ca bariera să nu ne lase să trecem!

— Într-adevăr, domnule, zise Dobby, dând din cap cu putere, cu urechile fluturându-i de o parte şi de alta. Dobby s-a ascuns şi l-a urmărit pe Harry Potter şi a blocat bariera, apoi Dobby a trebuit să-şi ardă mâinile cu fierul de călcat…

Îi arătă lui Harry zece degete lungi, bandajate…

— … dar lui Dobby nu i-a păsat, domnule, pentru că îl credea pe Harry Potter în siguranţă, şi nu s-a gândit Dobby nici măcar o secundă că Harry Potter va ajunge pe altă cale la şcoală!

Se legănă înainte şi înapoi, scuturându-şi capul hidos.

— Dobby a fost atât de şocat când a auzit că Harry Potter s-a întors la Hogwarts, încât a ars mâncarea stăpânilor! De o asemenea biciuire Dobby nu a mai avut parte niciodată în viaţa lui, domnule…

Harry căzu iar între perne.

— Eu şi Ron era să fim exmatriculaţi din cauza ta, spuse el, aprig. Ar fi bine să dispari înainte să mi se formeze oasele la loc, Dobby, sau s-ar putea să te sugrum.

Dobby îşi suflă nasul în colţul pernei murdare pe care o purta, arătând atât de jalnic, încât Harry simţi cum îi scădea furia, împotriva voinţei lui.

— De ce porţi chestia aia? întrebă el, curios.

— Asta, domnule? zise Dobby, trăgând de faţa de pernă murdară. Este semnul sclaviei unui spiriduş de casă, domnule. Familia are grijă ca nu cumva să-i dea lui Dobby vreo şosetă, domnule, pentru că atunci ar fi liber să plece din casa lor pentru totdeauna.

Dobby îşi şterse ochii bulbucaţi şi spuse deodată:

— Harry Potter trebuie să se întoarcă acasă! Dobby a crezut că balonul-ghiulea îl va convinge să…

— Tu ai făcut asta? zise Harry, înfuriindu-se iar. Cum adică, tu l-ai pus să mă omoare?

— Nu să vă omoare, domnule, niciodată să vă omoare! zise Dobby, şocat. Dobby vrea să-i salveze viaţa lui Harry Potter! Mai bine să fie trimis acasă, grav rănit, decât să rămână aici, domnule! Dobby nu a vrut, domnule, decât ca Harry Potter să fie atât de tare rănit, încât să fie trimis acasă!

— A, doar atât? spuse Harry, supărat. Ce drăguţ din partea ta! Presupun că o să-mi spui de ce ai vrut să fiu trimis acasă în bucăţi?

— Ah, dacă ar şti Harry Potter! gemu Dobby, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe jerpelita faţă de pernă. Dacă ar şti Harry Potter cât înseamnă el pentru noi, cei săraci, sclavii, scursurile lumii magiei! Dobby îşi aminteşte cum era când Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit era în culmea puterii sale, domnule! Noi spiriduşii de casă eram trataţi ca nişte nimicuri, domnule! Desigur, Dobby încă mai este tratat ca un nimic, domnule, dar pentru cei mai mulţi din neamul meu, domnule, viaţa a devenit mai suportabilă, de la triumful dumneavoastră asupra Celui-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit. Harry Potter a supravieţuit, iar puterea Lordului Întunericului s-a sfârşit, şi a însemnat un nou început, domnule, iar Harry Potter a strălucit ca un simbol al speranţei pentru cei care credeau că zilele întunecate nu se vor termina niciodată, domnule… Iar acum, la Hogwarts, se vor întâmpla lucruri groaznice, poate chiar se întâmplă deja, şi Dobby nu-l poate lăsa pe Harry Potter să rămână aici, acum că se repetă istoria şi Camera Secretelor este deschisă din nou…

Dobby încremeni, îngrozit, apoi înşfacă repede carafa cu apă de pe noptiera lui Harry şi se pocni în cap cu ea. După câteva minute, se târî iar pe pat, uitându-se saşiu şi bombănind:

— Dobby rău, Dobby foarte rău…

— Deci, există o Cameră a Secretelor? şopti Harry. Şi… ai spus că a mai fost deschisă şi înainte? Spune-mi, Dobby, te rog!

Apucă încheietura osoasă a spiriduşului, în momentul în care mâna lui Dobby se îndrepta iar spre carafa cu apă.

— Dar eu nu am părinţi Încuiaţi… cum pot fi pus în pericol de cel ce este în Cameră?

— Ah, domnule nu mai întrebaţi nimic, nu-l mai întrebaţi nimic pe bietul Dobby, exclamă spiriduşul, ochii săi părând şi mai holbaţi în întuneric. Faptele întunecate sunt plănuite în acest loc, iar Harry Potter nu trebuie să fie aici când se vor întâmpla. Duceţi-vă acasă… Harry Potter nu trebuie să se amestece în asta, domnule, este mult prea periculos…

— Cine este, Dobby? spuse Harry, ţinându-l bine pe Dobby de încheietură, pentru a-l opri să se lovească iar cu carafa de apă. Cine a deschis-o? Cine a deschis-o ultima dată?

— Dobby nu poate, domnule, Dobby nu poate, Dobby nu trebuie să spună! chiţăi spiriduşul. Întoarce-te acasă, Harry Potter, întoarce-te acasă!

— Nu mă duc nicăieri! spuse Harry, hotărât. Una dintre prietenele mele are părinţi Încuiaţi, va fi prima pe listă, acum, că a fost deschisă Camera…

— Harry Potter îşi pune viaţa în pericol pentru prietenii săi! gemu Dobby, entuziasmat, dar şi deprimat, în acelaşi timp. Atât de nobil! Atât de curajos! Dar trebuie să se salveze, Harry Potter nu trebuie să…

Dobby încremeni deodată, urechile sale ca de liliac tremurând. Şi Harry auzise. Răzbăteau paşi de pe coridorul de afară.

— Dobby trebuie să plece! zise spiriduşul, îngrozit.

Se auzi un pocnet puternic şi dintr-o dată Harry simţi că nu mai are nimic în pumnul încleştat. Se culcă, cu ochii aţintiţi pe uşa întunecată. Paşii se apropiau.

În câteva minute, Dumbledore intră cu spatele pe uşa dormitorului, purtând un halat gros de lână şi o căciuliţă de noapte. Căra un capăt a ceea ce părea a fi o statuie. Profesoara McGonagall apăru o secundă mai târziu, cărând partea de jos a statuii. Împreună, o aşezară pe un pat.