Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Unu… doi… trei!

Amândoi îşi aruncară baghetele peste umăr. Plesneală răcni:

— Expelliarmus!

Se produse o străfulgerare orbitoare, o lumină roşie, şi Lockhart fu luat pe sus. Zbură în spatele scenei, unde se izbi de un perete, după care alunecă pe jos, întinzându-se pe podea cât era de lung.

Draco şi alţi câţiva de la Viperini aclamară. Hermione era disperată.

— Credeţi că a păţit ceva? şopti ea printre degete.

— Cui îi pasă? ziseră Harry şi Ron într-un glas.

Lockhart se ridică încetişor. Îi căzuse pălăria şi părul lui ondulat i se ridicase măciucă.

— Iată! spuse el, târându-se înapoi pe scenă. Aceasta a fost o Vrajă Dezarmantă… după cum vedeţi, mi-am pierdut bagheta… Ah, mulţumesc, domnişoară Brown. Într-adevăr, a fost o idee foarte bună să le arătaţi asta elevilor, domnule profesor Plesneală, dar nu vă supăraţi că vă spun, era evident ce aveaţi de gând să faceţi. Dacă aş fi vrut să vă opresc, ar fi fost extrem de uşor. Am crezut însă că ar ti educativ să-i las să vadă cum…

Plesneală plesnea de nervi. Probabil că Lockhart observă asta, pentru că spuse imediat:

— Gata cu demonstraţiile! Mă voi plimba printre voi şi vă voi grupa pe perechi. Profesore Plesneală, dacă vreţi să mă ajutaţi…

Trecură prin mulţime, aranjând parteneri. Lockhart îl puse pe Neville cu Justin Finch-Fletchley, dar Plesneală ajunse primul la Harry şi Ron.

— Cred că a venit momentul să despărţim echipa de şoc, rânji el. Weasley, tu cu Finnigan. Potter…

Harry se duse automat spre Hermione.

— Nu prea cred, zise Plesneală, zâmbind cu răutate. Domnule Reacredinţă, vino aici. Să vedem cum te descurci cu faimosul Potter… Şi tu, domnişoară Granger… vei fi partenera domnişoarei Bulstrode.

Reacredinţă veni spre Harry, rânjind. În spatele său, venea o fată de la Viperini, care îi amintea de o ilustraţie din cartea „Vacanţe cu vrăjitoare”. Era mare şi pătrată, iar maxilarul ei greoi se mişca ameninţător. Hermione schiţă un zâmbet, la care nu primi nici un răspuns.

— Aşezaţi-vă faţă-n faţă cu partenerii voştri! strigă Lockhart, întorcându-se pe platformă, şi faceţi o plecăciune!

Harry şi Reacredinţă abia îşi înclinară capetele, nedezlipindu-şi ochii unul de la celălalt.

— Baghetele pe poziţii! ţipă Lockhart. Când număr până la trei, aruncaţi vrăjile pentru a vă dezarma adversarii… doar să-i dezarmaţi… n-avem nevoie de accidente. Unu… doi… trei!

Harry îşi aruncă bagheta peste umăr, dar Reacredinţă începuse de la „doi”. Vraja lui îl lovi atât de tare pe Harry, încât se simţi de parcă l-ar fi pocnit cineva cu o tigaie în cap. Se dezechilibră, dar totul părea să fie în ordine. Fără să mai piardă vremea, Harry îşi îndreptă bagheta direct spre Draco şi strigă:

— Rictusempra!

Un jet argintiu îl lovi pe Draco în stomac. Acesta se chirci, gemând.

— Am spus doar să vă dezarmaţi adversarul! strigă Lockhart, alarmat, peste capetele mulţimii înverşunate, în timp ce Draco pică în genunchi.

Harry îl lovise cu o Vrajă de Gâdilat şi Draco se tăvălea pe jos de râs. Harry se dădu în spate, cu sentimentul că ar fi nedrept să continue să-l vrăjească pe Reacredinţă, atâta timp cât era la pământ, dar se înşela a-marnic. Luând o gură de aer, Reacredinţă aţinti bagheta către genunchii lui Harry şi spuse sufocat de râs:

— Tarantallegra!

În secunda următoare, picioarele lui Harry, scăpate de sub control, începură să se mişte în ritm de tarantelă.

— Opriţi-vă! Opriţi-vă! strigă Lockhart, dar Plesneală preluă controlul.

— Finite Incantatem! strigă el.

Picioarele lui Harry se opriră din dansat. Reacredinţă se opri din râs şi amândoi reuşiră să ridice privirile.

Un abur verzui invadase scena. Neville şi Justin zăceau pe jos, gâfâind. Ron încerca să-i ţină piept unui Seamus, negru la faţă de furie, cerându-şi scuze pentru ceea ce făcuse bagheta lui ruptă. Doar Hermione şi Milicent Bulstrode încă se mai luptau. Milicent o blocase pe Hermione sub ea şi Hermione gemea de durere. Ambele baghete erau uitate pe jos. Harry sări în ajutor şi o dădu pe Milicent la o parte. Ceea ce nu a fost chiar atât de uşor, având în vedere că era mult mai solidă ca el.

— Dumnezeule, Dumnezeule, zise Lockhart, strecurându-şe prin mulţime şi cercetând ravagiile duelurilor. Ridică-te, Macmillan… încetişor… domnişoară Fawcett… ţine strâns, se opreşte din sângerare într-o secundă, Boot…

— Cred că ar trebui să vă învăţ cum să blocaţi farmecele rău intenţionate, zise Lockhart, stând siderat în centrul camerei.

Se uită la Plesneală, ai cărui ochi negri scânteiau, şi privi repede în altă parte.

— O pereche… cine vrea? Poponeaţă şi Finch-Fletchley, ce ziceţi?

— E o idee proastă, profesore Lockhart, zise Plesneală, apropiindu-se ca un liliac mare şi răuvoitor. Poponeaţă provoacă dezastre chiar şi cu cele mai simple vrăji. Iar ce a mai rămas din Finch-Fletchley se va trimite la spital, într-o cutie de chibrituri.

Faţa roz şi rotundă a Iui Neville se făcu şi mai roz.

— Ce zici de Reacredinţă şi de Potter? zise Plesneală, cu un zâmbet strâmb.

— O idee excelentă! spuse Lockhart, aducându-i pe Harry şi pe Reacredinţă în mijlocul sălii, în timp ce mulţimea se dădu la o parte pentru a le face loc.

— Acum, Harry, zise Lockhart, când Draco îşi va îndrepta bagheta spre tine, tu fă aşa…

Îşi ridică propria baghetă, încercă să o arunce şi să o întoarcă, dar o scăpă din mână. Plesneală rânji, în timp ce Lockhart o ridică repede, spunând:

— Uuuups!… Bagheta mea este puţin cam prea entuziasmată…

Plesneală se apropie de Reacredinţă, se aplecă şi îi şopti ceva la ureche. Draco rânji. Harry îl privi speriat pe Lockhart şi spuse:

— Domnule profesor, puteţi să îmi mai arătaţi o dată chestia aceea cu blocatul?

— Ţi-e frică? mormăi Draco, în aşa fel încât să nu-l audă Lockhart.

— Ai vrea tu! zise Harry din colţul gurii.

Lockhart îl bătu pe umăr vesel pe Harry.

— Fă doar ce am făcut eu, Harry!

— Ce, să scap bagheta?

Dar Lockhart nu era atent.

— Trei… doi… unu… Start! strigă el.

Reacredinţă îşi ridică repede bagheta şi ţipă:

— Serpensotia!

Capătul baghetei sale explodă. Harry privi îngrozit cum un şarpe negru şi lung ţâşni din ea, căzu greoi pe podea între ei şi se ridică, pregătit să atace. Se auziră ţipete, în timp ce mulţimea se dădu în lături, încetişor, eliberând podeaua.

— Nu te mişca, Potter, zise Plesneală leneş, evident bucurându-se să-l vadă pe Harry încremenit, ochi în ochi cu şarpele furios. Te scap eu de el…

— Lasă-mă pe mine! strigă Lockhart.

Îndreptă bagheta spre şarpe şi se auzi un zgomot puternic. Şarpele, în loc să dispară, zbură la opt metri în aer şi căzu iar pe podea cu o bufnitură puternică. Mânios şi şuierând furios, se târî până la Finch-Fletchley şi se ridică iarăşi, cu colţii dezgoliţi, pregătit să atace.

Harry nu putu spune sigur ce anume îl determinase să acţioneze aşa. Nici măcar nu îşi dădu seama când se hotărâse să o facă. Tot ce ştia era că picioarele îl purtaseră înainte, de parcă ar fi alunecat pe roţi, şi că strigase stupid la şarpe:

— Lasă-l!

Şi ca prin minune… inexplicabil… şarpele se prăbuşi la podea, docil ca un furtun de grădină mai gros şi negru, acum privindu-l în ochi pe Harry. Harry simţi cum frica i se scurge din corp. Ştia că şarpele nu va mai ataca pe nimeni de acum înainte. Deşi ştia acest lucru, nu avea cum să îl explice.