Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Dar pare atât de drăguţ…, zise Hannah, nesigură, şi, doar vă amintiţi, el este cel care l-a făcut pe Ştiţi-Voi-Cine să dispară… Nu poate să fie rău… de tot, nu?

Ernie îşi coborî vocea, misterios. Astropufii se aplecară şi mai tare şi Harry se duse mai aproape ca să poată auzi ce spunea Ernie.

— Nimeni nu ştie exact cum a supravieţuit atacului Ştiţi-Voi-Cui. Adică, era doar un bebeluş când s-a întâmplat asta. Ar fi trebuit să fie făcut arşice. Numai un expert în Magia Neagră, foarte puternic, ar fi putut să supravieţuiască unui astfel de blestem.

Îşi coborî vocea atât de tare, încât ajunsese doar o şoaptă, şi spuse:

— Probabil că de asta vroia Ştiţi-Voi-Cine să-l omoare… Ce nevoie avea de un alt Lord al Întunericului, cu care să se ia la întrecere? Mă întreb ce alte puteri mai ascunde Potter?!…

Harry nu mai putea să suporte. Tuşind destul de tare, ieşi din spatele rafturilor. Dacă nu ar fi fost atât de furios, ar fi considerat scena foarte amuzantă: toţi Astropufii arătau de parcă ar fi fost împietriţi de cum l-au văzut, iar lui Ernie îi dispăruse culoarea din obraji.

— Bună, zise Harry. Îl caut pe Justin Finch-Fletchley.

Cele mai groaznice gânduri ale Astropufilor se adeveriseră. Îl priviră speriaţi pe Ernie.

— Ce treabă ai cu el? zise Ernie, cu o voce nesigura.

— Vroiam să-i explic ce s-a întâmplat cu adevărat cu şarpele, la Clubul Dueliştilor, zise Harry.

Ernie îşi muşcă buzele golite de sânge, apoi, trăgând aer în piept, spuse:

— Eram cu toţii acolo. Am văzut ce s-a întâmplat…

— Deci, aţi observat că după ce am vorbit cu el, şarpele s-a oprit? zise Harry.

— Tot ce am văzut eu, zise Ernie, cu încăpăţânare, deşi tremura tot, a fost că tu vorbeai reptomita, instigând şarpele împotriva lui Justin.

— Nu l-am îndemnat să-l atace! spuse Harry, vocea tremurându-i de supărare. Nici măcar nu l-a atins!

— A fost foarte aproape, zise Ernie. Şi în caz că ai vreo nelămurire, adăugă el grăbit, poţi să verifici că familia mea este formată din nouă generaţii de vrăjitoare şi vrăjitori, iar sângele meu este mai curat ca al oricui, aşa că…

— Nu-mi pasă ce fel de sânge ai! spuse Harry, mânios. De ce aş vrea să-i atac pe cei care au părinţi Încuiaţi?

— Am auzit că îi urăşti pe Încuiaţii cu care ai trăit, spuse Ernie, încet.

— Este imposibil să trăieşti cu familia Dursley şi să nu-i urăşti, spuse Harry. Mi-ar plăcea să încerci şi tu o lună…

Se întoarse pe călcâie şi ieşi ca o furtună din bibliotecă, având parte de o privire reprobatoare din partea lui Madam Pince, care lustruia coperta aurită a unei cărţi de vrăji.

Gonea pe coridor, abia văzând ce se întâmpla în jurul lui, negru de supărare. Ca urmare, intră în ceva, mare şi tare, care îl făcu să cadă pe spate.

— Ah, salut, Hagrid, zise Harry, privind în sus.

Faţa lui Hagrid era ascunsă cu totul sub o căciulă mare de lână, plină de zăpadă, dar nu putea să fie vorba de altcineva, având în vedere că hai-na din blană de cârtiţă umpluse tot coridorul. Un cocoş, mare şi fără viaţă, atârna din mâinile sale gigantice, îmbrăcate în cele mai groase mănuşi de pe Pământ.

— Totu' bine, Harry? întrebă el, ridicându-şi căciula pentru a putea vorbi. De ce nu eşti la ore?

— S-a amânat un curs, zise Harry, ridicându-se. Ce faci aici? Hagrid îi arătă cocoşul mort.

— Al doilea omorât pe trimestrul ăsta, îi explică el. Ori sunt vulpi, ori urşi-vampiri. Am nevoie de permisiunea directorului ca să pun o vrajă pe coteţul de găini.

Îl privi şi mai de aproape pe Harry pe sub sprâncenele sale groase şi pline de zăpadă.

— Sigur e totu' bine? Pari înfierbântat tot şi „călcat pe nervi”…

Harry nu fu în stare să repete tot ce auzise de la Ernie şi ceilalţi Astropufi despre el.

— E o nimica toată, spuse el. Ar cam trebui să plec, Hagrid, urmează ora de „Transfigurare” şi trebuie să-mi iau cărţile.

Se îndepărtă, în minte răsunându-i încă vorbele lui Ernie: Justin se aştepta să se întâmple ceva de genul ăsta , de când i-a scăpat de faţă cu Potter că avea părinţi Încuiaţi …

Harry urcă scările în fugă şi ajunse pe un alt coridor, neobişnuit de întunecat. Torţele fuseseră stinse de un vânt puternic, rece ca gheaţa, care venea pe un geam deschis. Era la jumătatea culoarului, când se împiedică de ceva şi căzu cât era de lung.

Se întoarse pentru a vedea de ce se împiedicase şi simţi cum i se goleşte stomacul.

Justin Finch-Fletchley zăcea pe jos, rigid şi rece, cu o privire speriată şi împietrită pe chip, ochii săi fiind aţintiţi în gol, spre tavan. Şi asta nu era tot, lângă el era o altă „stană”, cel mai ciudat lucru pe care îl văzuse Harry în viaţa lui.

Era Nick Aproape-Făr-de-Cap, care nu mai era alb-sidefiu şi transparent, ci negru şi plin de fum. Plutea inert, orizontal, la cinci centimetri de podea. Capul său se desprinsese pe jumătate, iar expresia îngrozită de pe faţa sa era identică cu cea a lui Justin.

Harry se ridică, respirând repede şi sacadat, inima zbătându-i-se între coaste în ritmul tobelor. Cercetă coridorul părăsit în lung şi-n lat şi văzu un şir lung de păianjeni, fugind cât de repede puteau din preajma corpu-rilor inerte. Singurele sunete erau vocile şterse ale profesorilor din clasele, aflate de pe o parte şi de alta a culoarului.

Ar fi putut fugi şi nimeni nu ar fi bănuit că fusese vreodată acolo. Dar nu putea să plece şi să-i lase aşa… trebuia să se ducă după ajutor. Oare o să-l creadă cineva că nu avusese nici o legătură cu toate astea?

În timp ce stătea acolo, cuprins de panică, o uşă de lângă el se des-chise cu o bufnitură. Peeves, vampirul ţâşni din ea.

— Ia te uită, Potter, cel mic şi îngâmfat! strigă Peeves, mişcându-i o-chelarii lui Harry pe nas şi ţopăind pe lângă el. Ce pune Potter la cale? De ce se furişează Potter…

Peeves se opri, la jumătatea unui salt în aer. Cu susul în jos îi zări pe Justin şi pe Nick Aproape-Făr-de-Cap. Se îndreptă, trase o gură bună de aer în piept, şi înainte ca Harry să-l poată opri ţipă:

— ATAC! ATAC! UN ALT ATAC! NICI UN MURITOR ŞI NICI O FANTOMĂ NU MAI ESTE ÎN SIGURANŢĂ! SALVAŢI-VĂ! ATAAAAAAC!

ZBANG! ZBANG! ZBANG! se deschise uşă după uşă de-a lungul coridorului şi toţi se îmbulziră afară din clase. Pentru câteva minute bune, fu aşa o nebunie, încât Justin era să fie călcat în picioare şi toţi intrau prin Nick Aproape-Făr-de-Cap.

Harry se trezi înghesuit la perete şi profesorii făcură linişte. Profesoara McGonagall veni în fugă, urmată de propriii ei elevi. Îşi folosi bagheta pentru a face un zgomot puternic, care aduse tăcerea, şi îi băgă pe toţi în clase. Cum se eliberă puţin locul, apăru din senin, la locul crimei, Ernie, gemând din toţi rărunchii.

— Prins în flagrant delict! strigă Ernie, alb ca varul, arătând cu degetul, acuzator, spre Harry.

— Încetează, Macmillan! spuse profesoara McGonagall, tăios.

Peeves se foia pe deasupra, zâmbind răutăcios, survolând locul faptei. Peeves adora haosul. În timp ce profesorii se aplecară peste Justin şi Nick Aproape-Făr-de-Cap, Peeves începu să-l sâcâie pe Harry:

— Vai, Potter, răule, ce ai făcut, omori elevi, şi cu ce plăcere…

— Destul, Peeves! zbieră profesoara McGonagall, iar strigoiul se îndepărtă, zburând cu spatele şi scoţând limba la Harry.

Justin fu cărat în aripa spitalului de către profesorul Flitwick şi de profesorul Sinistra, de la departamentul de Astronomie, dar nimeni nu ştia cum să procedeze cu Nick Aproape-Făr-de-Cap. Într-un târziu, profesoara McGonagall făcu să apară prin farmece un ventilator mare, pe care i-l dădu lui Ernie şi-l îndemnă să-l împingă cu grijă pe Nick Aproape-Făr-de-Cap în sus, pe scări. Ernie îi suflă pe Nick pe scări, conducându-l ca pe un zmeu negru. Astfel, Harry rămase singur cu profesoara McGonagall.