Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Pe aici, Potter, spuse ea.

— Doamnă profesoară, zise Harry imediat, jur că nu am…

— Nu depinde de mine, Potter, zise profesoara McGonagall, sumbru.

Dădură tăcuţi colţul şi se opriră înaintea unei statui, extrem de mare şi de urâtă.

— Şerbet de lămâie! zise ea.

Era evident o parolă, deoarece statuia prinse brusc viaţă şi se dădu la o parte, peretele din spatele ei despărţindu-se în două. Deşi îngrozit de ce îl aştepta, Harry nu putea să nu fie fascinat. În spatele peretelui era o scară în spirală care se mişca încet în sus, ca un lift. Urcându-se pe ea, îm-preună cu profesoara McGonagall, Harry auzi peretele închizându-se în spatele lor cu o bufnitură.

Se ridicară în cercuri, mai sus şi mai sus, până la un moment dat, când Harry, puţin ameţit, văzu o uşă strălucitoare, de stejar, cu un mâner în formă de grifon.

Ştia unde fusese dus. Probabil că aici locuia Dumbledore.

Continuară să urce scările de piatră până la capăt şi profesoara McGonagall bătu la uşă. Se deschise încet şi intrară. Profesoara McGonagall îi spuse lui Harry să aştepte şi îl lăsă singur.

Harry se uită în jur. De un lucru era sigur: dintre toate birourile profesorilor, pe care le vizitase în cursul acelui an la Hogwarts, acesta era de departe cel mai interesant. Dacă nu ar fi fost speriat de moarte că va fi exmatriculat din şcoală, ar fi fost fericit că avea norocul de a se afla acolo.

Era o cameră rotundă, mare şi frumoasă, în care răsunau tot felul de sunete plăcute. Numeroase şi stranii instrumente argintii erau puse pe mese care se roteau pe picioarele lor, scoţând mici norişori de fum. Pereţii erau plini cu portretele foştilor directori şi directoare, care dormitau liniştiţi în ramele lor. Mai era şi un birou enorm, cu picioare în formă de gheare, şi, pe raftul din spatele lui, un joben ponosit şi peticit… Jobenul Magic!

Harry ezită o clipă. Aruncă o privire îngrijorată către vrăjitoarele şi vrăjitorii adormiţi. Nu vedea ce rău ar putea face dacă ar lua jobenul şi l-ar încerca iar… Doar ca să verifice… să se asigure că îl pusese în casa care trebuia…

Trecu încet pe lângă birou, ridică jobenul de pe raft şi îl puse pe cap. Era mult prea mare şi îi acoperi ochii, ca şi ultima dată când îl încercase. Harry privi interiorul negru al pălăriei, aşteptând. Apoi o voce slabă îi şopti la ureche:

— Te simţi cu musca pe căciulă, Harry Potter?

— Păi, cam da…, şopti Harry. Eh… îmi cer scuze că te deranjez… vroiam să te întreb…

— Dacă te-am pus în casa care trebuie, zise jobenul, mulţumit. Da… ai fost foarte greu de repartizat. Dar am rămas la aceeaşi părere de dinainte — inima lui Harry tresări — te-ai fi descurcat foarte bine la Viperini.

Stomacul lui Harry se goli. Apucă jobenul de vârf şi îl dădu jos. Acum atârna lipsit de viaţă, terfelit şi ponosit. Harry îl puse la loc pe raft, simţindu-se aproape bolnav.

— Te înşeli, îi spuse el răspicat jobenului inert şi tăcut. Acesta nu se clinti din loc. Harry se îndepărtă, fără să-şi ia ochii de la el. Apoi un sunet ciudat din spatele său îl făcu să se întoarcă.

Nu era singur cum crezuse. Cocoţată pe stinghia aurită din spatele uşii stătea o pasăre care arăta de parcă ar fi trecut prin cinci războaie şi semăna izbitor cu un curcan pe jumătate jumulit. Harry o privi cu atenţie şi pasărea îl privi la rândul ei, îndurerată, scoţând iar sunetele acelea ciudate. Băiatul crezu că trebuie să fie tare bolnavă. Ochii îi erau mohorâţi şi îi mai căzură câteva pene din coadă, chiar sub privirile lui.

Harry tocmai se gândea că tot ce mai lipsea era ca pasărea lui Dumbledore să moară, în timp ce era singur cu ea în birou, când pasărea fu cuprinsă de flăcări.

Harry urlă de groază şi se duse spre birou. Se uită disperat în jur, dacă nu era vreun pahar cu apă, dar nu văzu nici unul. În tot acest timp, pasărea se transformase într-o minge de foc. Scoase un ţipăt puternic şi în secunda următoare nu mai rămase din ea decât o moviliţă de cenuşă pe jos.

Se deschise uşa biroului. Intră Dumbledore, sumbru.

— Domnule profesor, spuse Harry, şocat, pasărea dumneavoastră… nu am putut să fac nimic… tocmai a luat foc…

Spre uimirea lui Harry, Dumbledore zâmbi.

— Era timpul, zise el. Arăta jalnic de câteva zile bune, i-am tot spus că e vremea să se transforme…

Chicoti înfundat, văzând expresia nedumerită de pe chipul lui Harry.

— Fawkes e un phoenix, Harry. Păsările phoenix iau foc când este timpul să moară şi apoi renasc din cenuşă. Uită-te şi tu…

Harry privi spre un pui de pasăre, nou-născut, şifonat şi micuţ, care răsărea din cenuşă. Era cam la fel de urât ca şi pasărea bătrână.

— Păcat că l-ai văzut în Ziua Arsului, spuse Dumbledore, ducându-se în spatele biroului. Este o pasăre tare frumoasă, în cea mai mare parte a timpului, cu un penaj roşu cu auriu, minunat! Creaturi fascinante, păsările phoenix!… Pot căra greutăţi extrem de mari, iar lacrimile lor au puteri vindecătoare şi sunt foarte credincioase.

Afectat de „spectacolul” dat de Fawkes, Harry uitase de ce venise, dar îşi reaminti totul când Dumbledore se aşeză în scaunul său cu spătar înalt şi îl fixă cu privirea sa albastră, pătrunzătoare.

Dar înainte ca Dumbledore să zică vreun cuvânt, uşa biroului se deschise cu o bufnitură puternică şi intră Hagrid, cu o privire răvăşită, având căciula pusă pe creştetul capului său cu claia de păr negru, încurcat, şi cu un cocoş mort atârnându-i în mână.

— Nu a fost Harry, domnule profesor Dumbledore! zise Hagrid, repede. Am vorbit cu el cu câteva secunde înainte să fie găsit puştiul, nu a avut timp, domnule…

Dumbledore încercă să spună ceva, dar Hagrid continuă înfierbântat, gesticulând cu bietul cocoş mort, împrăştiind pene peste tot.

— … nu se poate să fi fost el, jur în faţa Ministerului Magiei dacă e nevoie…

— Hagrid, eu…

— … nu e el, domnule, eu ştiu că Harry nu ar…

— Hagrid! zise Dumbledore tare, ca să-l acopere. Eu nu cred că Harry e autorul acestor atacuri!

— Ah, zise Hagrid, cocoşul căzând neînsufleţit lângă el. Da, aştept afară, domnule director.

Şi plecă repede, jenat.

— Nu credeţi că am fost eu, domnule profesor? repetă Harry, plin de speranţă, în timp ce Dumbledore scutura penele de cocoş de pe biroul lui.

— Nu, Harry, nu cred, zise Dumbledore, deşi… (iar avea o expresie serioasă pe chip)… tot vreau să vorbesc cu tine…

Harry aşteptă, nervos, în timp ce Dumbledore îi vorbea, împreunându-şi vârfurile degetelor sale lungi.

— Trebuie să te întreb, Harry, dacă nu cumva ai ceva să-mi spui, spuse el cu blândeţe. Absolut orice.

Harry nu ştiu ce să spună. Se gândi la Reacredinţă care strigase: „Voi urmaţi, cei cu «sânge-mâl»!” şi la PoliPoţiunea, care fierbea în baia Plângăcioasei Myrtle. Apoi se gândi la vocea imaterială pe care o auzise de două ori şi îşi aminti ce spusese Ron („Să auzi voci, pe care nu le poate auzi şi altcineva, nu este bine, nici chiar în lumea magiei”). Se gândi, de aseme-nea, la ce spunea toată lumea despre el şi groaza lui, din ce în ce mai mare, că ar putea fi înrudit cumva cu Salazar Viperin…

— Nu, zise Harry, nimic, domnule profesor…

Dublul atac asupra lui Justin Finch-Fletchley şi contra lui Nick Aproape-Făr-de-Cap transformase frica de la început în panică, pur şi simplu. Curios, cel mai tare părea să-i îngrijoreze pe toţi soarta lui Nick Aproape-Făr-de-Cap. Ce anume putea să-i facă aşa ceva unei stafii, se întrebau oamenii, ce putere îngrozitoare putea face rău cuiva care era deja mort? A fost un adevărat maraton spre casa de bilete pentru Expresul de Hogwarts, elevii fiind dornici să se întoarcă acasă de Crăciun şi asta cât mai repede.