Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Hermione fugi să vadă ce făcea PoliPoţiunea, iar Ron îl privi pe Harry cu o expresie îngrijorată, de parcă s-ar fi apropiat Apocalipsa.

— Ai mai auzit vreodată de un plan în care atât de multe lucruri pot să o ia razna?

Dar spre mirarea lui Harry şi Ron, prima parte a planului decurse fără incidente, exact cum spusese Hermione. Se strecurară în holul de la intrare, după ce băură ceaiul de Crăciun, aşteptându-i pe Crabbe şi Goyle care rămăseseră singuri la masa Viperinilor, ca să mai înfulece vreo patru porţii de tartă cu fructe. Harry plasase prăjiturile de ciocolată la capătul balustradei. Când îi zăriră pe Crabbe şi pe Goyle ieşind din Marea Sală, Harry şi Ron se ascunseră în spatele armurilor de la uşa de intrare.

— Cât de mult poate băga un om în el? îi şopti Ron lui Harry, entuziasmat, în timp ce Crabbe îi arătă bucuros lui Goyle prăjiturile, pe care le şi înşfăcară.

Râzând ca proştii, le îndesară pe de-a-ntregul în gurile lor enorme. Timp de câteva secunde, mestecară amândoi cu lăcomie, pe faţa lor fiind întipărită expresia triumfului. Apoi, fără să-şi schimbe expresia câtuşi de puţin, căzură laţi la podea.

Greul abia acum venea… Trebuiau să-i ascundă în dulapul cu mături. Îi cărară cu greu, alături de găleţi şi mături, după care Harry smulse un smoc de fire ţepoase de pe capul lui Goyle şi Ron de la Crabbe. Le luară şi pantofii, pentru că ai lor erau mult prea mici pentru nişte picioare enorme ca ale lui Crabbe şi Goyle. Apoi, încă nevenindu-le să creadă că făcuseră aşa ceva, urcară grăbiţi până la toaleta Plângăcioasei Myrtle.

Abia mai puteau să distingă ceva din cauza fumului gros care ieşea din cabina în care Hermione amesteca poţiunea. Acoperindu-şi feţele cu pelerinele, Harry şi Ron bătură încetişor la uşă.

— Hermione?

Auziră zăngănitul zăvorului şi în uşă se ivi Hermione, strălucind de încântare, dar şi îngrijorată. În spatele ei auziră bolboroseala poţiunii miraculoase. Trei pocale de sticlă stăteau pregătite pe toaletă.

— Aţi reuşit? întrebă Hermione, pe nerăsuflate.

Harry îi arătă firele de păr ale lui Goyle.

— Bine… Am luat şi nişte haine de rezervă de la spălătorie, zise Hermione, arătându-le un săculeţ. Veţi avea nevoie de numere mai mari, când veţi fi Crabbe şi Goyle.

Toţi trei se uitară în cazan. De aproape, licoarea părea şi mai densă, un noroi închis la culoare, bolborosind leneş.

— Sper că am făcut totul cum trebuie, zise Hermione, recitind nervoasă pagina pătată din cartea „Poţiuni extrem de puternice”. În carte spune că ar trebui să… O dată ce am băut-o, avem o oră până când vom redeveni noi înşine…

— Acum ce facem? şopti Ron.

— O turnăm în cele trei pocale şi punem firele de păr.

Hermione umplu fiecare dintre cele trei pahare cu licoare. Apoi, cu mâna tremurândă, lăsă să cadă în primul pahar firul de păr al lui Milicent Bulstrode.

Licoarea şuieră tare, ca un ceainic pe foc, şi bolborosi cu mai multă putere. O secundă mai târziu se făcu de un galben-bolnăvicios.

— Puah… esenţă de Milicent Bulstrode, zise Ron, privind dezgustat. Pariez că are un gust îngrozitor.

— Şi acum, ale voastre, spuse Hermione.

Harry aruncă un fir de păr de la Goyle în paharul din mijloc şi Ron îl puse pe al lui Crabbe în ultimul pahar. Ambele pahare şuierară şi bolborosiră: cel cu firul Goyle se făcu kaki, iar cel cu părul lui Crabbe, un maro-mâlos.

— Staţi puţin, zise Harry, în timp ce Ron şi Hermione se întinseră spre pahare. Ar fi bine să nu le bem aici: când ne vom transforma în Crabbe şi în Goyle nu o să mai încăpem în toaletă! Iar Milicent Bulstrode nu-i nici ea o silfidă!

— O idee foarte bună, zise Ron, deschizând uşa. Să ne ducem fiecare în cabine separate.

Având grijă să nu verse nici o picătură din PoliPoţiune, Harry se duse în cabina de la mijloc.

— Gata? strigă el.

— Gata, se auziră vocile lui Ron şi Hermione.

— Unu… doi… trei!

Cu mâna la nas, Harry bău toată licoarea din două înghiţituri mari. Avea gust de varză arsă.

Imediat, stomacul începu să i se zbată, de parcă ar fi înghiţit nişte şerpi vii. Chircit pe vine, se întreba dacă îi va fi şi mai rău… O senzaţie de foc i se întinse de la stomac prin picioare, până în vârfurile degetelor. Apoi, gemând şi aşezându-se în patru labe, fu pătruns de un sentiment îngrozitor de topire, ca şi cum pielea de pe tot corpul îi fierbea, devenind ceară încinsă, şi sub ochii lui începură să-i crească mâinile, degetele i se îngroşară, unghiile i se măriră, iar încheieturile i se umflau tot mai mult. Umerii i se întinseră dureros, iar nişte pişcături pe frunte îl anunţau că îi creştea păr până spre sprâncene. Veşmintele pocniră, pieptul i se umflă, făcându-se ca un butoi căruia urmau să-i plesnească doagele, din clipă în clipă. Picioarele agonizau în pantofii cu patru numere mai mici…

Totul se opri, la fel de repede cum începuse. Harry zăcea cu faţa în jos pe podeaua rece, auzind-o pe Myrtle suspinând în cabina din fund. Cu greu, îşi scoase pantofii şi se ridică. Deci aşa era să fii Goyle… Cu mâinile lui mari şi tremurânde, îşi scoase hainele, care îi erau acum cu jumătate de metru deasupra gleznelor, le îmbrăcă pe cele aduse de Hermione şi îşi legă şireturile la pantofii ca nişte bărci ai lui Goyle. Întinse mâna să-şi dea părul din ochi, dar dădu doar peste sprâncenele sale stufoase. Atunci, îşi dădu seama că ochelarii erau cei care îi întunecau privirea, deoarece era evident că Goyle nu avea nevoie de ei. Şi-i dădu jos de la ochi şi strigă:

— Vă simţiţi bine?

Dar pe gură îi ieşi răcnetul răguşit al lui Goyle.

— Da, se auzi din dreapta sa mormăitul grav al lui Crabbe. Harry deschise uşa şi se duse în faţa oglinzii sparte. Goyle îl privea din oglindă cu nişte ochi posomorâţi, afundaţi în orbite. Harry se scărpina la ureche. La fel făcu şi Goyle. Se deschise uşa de la cabina lui Ron. Se priviră unul pe altul. În afară de faptul că era palid şi şocat, Ron era leit Crabbe, de la tunsura-castron până la mâinile lungi, de gorilă.

— Este incredibil, zise Ron, apropiindu-se de oglindă şi pipăind nasul teşit al lui Crabbe. Incredibil!

— Ar cam trebui să mergem, zise Harry, lărgind cureaua ceasului pe încheietura groasă a lui Goyle. Mai trebuie să găsim camera de zi a Viperinilor, sper că vom găsi pe cineva după care să ne luăm…

Ron, care se uitase lung la Harry, spuse:

— Nici nu îţi poţi da seama cât de ciudat este să-l vezi pe Goyle gândind!…

Bătură apoi la uşa lui Hermione.

— Hai, trebuie să mergem…

Le răspunse o voce piţigăiată:

— Nu… nu cred că o să vin până la urmă. Duceţi-vă voi fără mine…

— Hermione, ştim că Milicent Bulstrode este urâtă, nu o să-şi dea nimeni seama că eşti tu…

— Nu… zău aşa… cred că nu o să vin şi eu. Grăbiţi-vă, pierdeţi minute preţioase!

Harry se uită la Ron, uimit.

— Acum semeni şi mai tare cu Goyle, zise Ron. Aşa arată de fiecare dată când îl întreabă ceva vreun profesor.

— Hermione, ai păţit ceva? o întrebă Harry prin uşă.

— Nu, nimic… Mă simt perfect… Hai, duceţi-vă…

Harry se uită la ceas: trecuseră deja cinci sau şase minute vitale pentru ei.

— Ne întâlnim tot aici, da? mai spuse el.

Harry şi Ron deschiseră uşa băii cu grijă, verificară dacă aveau cale liberă şi porniră.

— Nu-ţi mişca mâinile aşa, îi şopti Harry lui Ron.