Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Cum?

— Crabbe le ţine destul de ţepene…

— Aşa?

— Da, e mai bine.

Coborâră scara de marmură. Acum nu aveau nevoie decât de un Viperin care să-i ducă la camera de zi… Dar nu era nimeni în jur.

— Ai vreo idee? şopti Harry.

— De obicei Viperinii vin la micul dejun din partea aia, zise Ron, arătând spre intrarea în pivniţă.

Abia îi ieşiseră cuvintele acelea din gură, că şi apăru pe acolo o fată cu părul lung şi creţ.

— Nu te supăra, zise Ron, ducându-se la ea, am uitat parola camerei noastre de zi…

— Poftim? zise fata, aproape jignită. Camerei noastre de zi? Eu sunt din casa Ochi-de-Şoim.

Se îndepărtă, privindu-i bănuitoare.

Harry şi Ron coborâră grăbiţi treptele de piatră, adâncindu-se în întuneric, paşii lor răsunând exact ca ai lui Crabbe şi Goyle, când picioarele lor mari atingeau scările. Începură să se teamă că nu le va fi la fel de uşor cum speraseră.

Culoarele întortocheate erau pustii. Merseră din ce în ce mai adânc sub şcoală, uitându-se tot timpul la ceas pentru a vedea cât timp le rămăsese. După un sfert de oră, exact când mai aveau puţin şi îşi pierdeau tot calmul, auziră ceva în faţă.

— Ha! zise Ron, entuziasmat. Iată-l pe unul dintre ei!

Silueta ieşea dintr-o cameră lăturalnică. Apropiindu-se grăbiţi, le pieri entuziasmul însă. Nu era un Viperin, era Percy.

— Ce cauţi aici? întrebă Ron, surprins.

Percy păru jignit.

— Asta nu este treaba voastră, spuse el, băţos. Eşti Crabbe, nu?

— Păi… da…, zise Ron.

— Atunci, duceţi-vă în camerele voastre imediat, spuse Percy, cu asprime. În ultimul timp, a devenit periculos să te plimbi pe coridoare întunecate.

— Dar tu? se răţoi Ron.

— Eu, zise Percy, îndreptându-şi umerii, sunt Perfect! N-o să mă atace nimeni pe mine!

Se auzi dintr-o dată o voce din spatele lui Harry şi Ron. Draco Reacredinţă venea spre ei, şi pentru prima dată în viaţa lui, Harry se bucură să-l vadă.

— Aici eraţi, spuse el, uitându-se la ei. Aţi înfulecat ca porcii până acum? V-am căutat, vreau să vă arăt ceva extrem de amuzant!

Reacredinţă îl privi pe Percy cu superioritate.

— Ce cauţi aici, Weasley? se răţoi el.

Percy păru enervat la culme.

— Ar trebui să fii mai respectuos cu un Perfect al şcolii! răspunse el. Nu-mi place atitudinea ta!

Draco rânji şi le făcu semn lui Harry şi lui Ron să-l urmeze. Harry era cât pe-aci să-i ceară scuze lui Percy, dar se abţinu în ultimul moment.

Plecară în urma lui Reacredinţă, care le spuse imediat ce dădură colţul spre un alt coridor:

— Şi Peter Weasley, ăsta…

— Percy, îl corectă Ron, imediat.

— Nu contează, zise Draco. L-am văzut strecurându-se pe-aici în ultima vreme. Şi pot să pun pariu că ştiu ce pune la cale. Vrea să-l prindă pe moştenitorul lui Viperin, de unul singur.

Râse scurt, batjocoritor. Ron şi Harry îşi aruncară unul altuia priviri îngrijorate.

Draco se opri în faţa unui perete de piatră, pe care nu se afla nimic.

— Mai zi-mi o dată, care e parola nouă? îl întrebă el pe Harry.

— Hm…, făcu Harry.

— A, da… Sânge-pur! îşi aminti Draco, fără să fie atent la Harry.

O uşă ascunsă în perete se deschise şi prin ea intră Draco, urmat de Harry şi Ron.

Camera de zi a Viperinilor era foarte lungă, o cameră de subsol, joasă, cu pereţii şi tavanul din piatră de râu, de care atârnau lămpi verzui, prinse de tavan cu lanţuri. În faţa lor, sfârâia un foc sub un şemineu foarte elaborat sculptat, iar în jurul lui, în scaune sculptate şi ele, se zăreau siluetele celor câţiva Viperini care mai rămăseseră în şcoală.

— Aşteptaţi aici, le spuse Reacredinţă lui Harry şi Ron, îndrumându-i către nişte scaune goale, departe de foc. Mă duc să-l iau… tocmai mi l-a trimis tatăl meu…

Întrebându-se ce vroia să le arate Draco, Harry şi Ron se aşezară, încercând din răsputeri să pară de-ai casei.

Draco se întoarse peste un minut, cu ceea ce părea să fie un articol tăiat dintr-un ziar. Îl aruncă sub nasul lui Ron.

— O să te distrezi, spuse el.

Harry văzu cum ochii lui Ron se măriră în urma şocului primit. Citi articolul repede, râse forţat şi i-l dădu lui Harry.

Fusese decupat din „Profetul zilei” şi în el scria :

ANCHETĂ LA MINISTERUL MAGIEI

Arthur Weasley, Şeful Oficiului de Folosire Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi, a plătit astăzi o amendă de cincizeci de galeoni pentru că a vrăjit o maşină făcută de Încuiaţi.

Domnul Lucius Reacredinţă, unul dintre guvernatorii Şcolii Hogwarts, de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, unde a aterizat maşina la începutul anului, a cerut demisia domnului Weasley. „Weasley a distrus bunul renume al Ministerului”, a declarat domnul Reacredinţă. „Este evident că nu este demn să dea legi, iar ridicola Lege a Protecţiei Încuiaţilor ar trebui imediat abrogată”, a mai spus acesta.

Domnul Weasley nu a fost abordabil pentru a ne da o declaraţie, însă soţia lui ie-a spus ziariştilor să dispară din faţa casei ei sau pune vampirul casei pe ei.

— Ce ziceţi? zise Draco, nerăbdător, după ce Harry îi înapoie articolul. Nu credeţi că este amuzant?

— Ha, ha, făcu Harry, negru de supărare.

— Arthur Weasley îi iubeşte pe Încuiaţi atât de mult, încât ar fi în stare să-şi rupă bagheta magică în două şi să li se alăture, zise Reacredinţă, dispreţuitor. Nici n-ai bănui că cei din familia Weasley au sânge-pur, după cum se comportă…

Chipul lui Ron, mai bine zis, al lui Crabbe, era şi mai sluţit de mânie.

— Ce-i cu tine, Crabbe? sări la el Draco.

— Mă doare stomacul, mormăi Ron.

— Păi, du-te în aripa spitalului şi dă-le un pumn ălora cu „sânge-mâl”, din partea mea, hohoti Draco. Ştiţi, mă mir că „Profetul zilei” nu a raportat atacurile de la Hogwarts până acum, continuă Draco, pierdut în gânduri. Presupun că Dumbledore încearcă să acopere totul. O să fie mătrăşit, dacă atacurile mai continuă. Tata a spus tot timpul că Dumbledore este cel mai rău lucru care i se putea întâmpla şcolii. Iubeşte copiii de Încuiaţi. Un director adevărat nu ar fi permis niciodată ca viermele ăla de Creevey să fie acceptat în şcoală.

Reacredinţă începu să facă poze cu un aparat invizibil de fotografiat şi îl imita pe Colin cu cruzime, dar cu mult realism: „Potter, pot să-ţi fac o poză, Potter? Poţi să-mi dai un autograf? Poţi să-ţi ling pantofii, te rog, Potter?” Îşi lăsă mâinile în jos şi se uită la Harry şi Ron.

— Ce-i cu voi, cu amândoi?

Harry şi Ron se străduiră să râdă, şi, deşi cu mare întârziere, Draco păru satisfăcut. Aşa erau Crabbe şi Goyle, reacţionau mai încet…

— Sfântul Potter, prietenul ăstora cu sânge de mitocan, zise Reacredinţă, încet. Altul fără sentimente de vrăjitor adevărat, altfel n-ar umbla cu smintita aia cu „sânge-mâl”, Granger… Şi toată lumea crede că el este moştenitorul lui Viperin!

Harry şi Ron erau cu sufletul la gură: cu siguranţă Reacredinţă urma să le spună în următoarele două secunde că el era. Dar imediat…

— Tare aş vrea să ştiu cine este, zise Draco, iritat. L-aş putea ajuta…

Ron rămase cu gura căscată, astfel încât Crabbe părea şi mai retardat decât înainte. Draco nu observă, iar Harry, gândind rapid, spuse:

— Dar trebuie să bănuieşti pe cineva…

— Ştii că nu, Goyle, de câte ori trebuie să vă spun? izbucni Reacredinţă. Şi nici tata nu vrea să-mi spună nimic despre ultima dată când a fost deschisă Camera. Desigur, era acum cincizeci de ani, înainte să se fi născut el, dar ştie multe şi zice că a fost ţinut totul secret. Zice că ar fi suspect, dacă aş şti prea multe. De un singur lucru sunt sigur: ultima dată când a fost deschisă Camera Secretelor, a murit unul cu „sânge-mâl”. Aşa că este doar o problemă de timp până va fi omorât unul dintre ei… De data asta… sper să fie Granger, spuse el cu satisfacţie.