Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Acum ce-a mai păţit? zise Ron.

— Hai să mergem să vedem, spuse Harry, ridicându-şi veşmintele până deasupra gleznelor şi păşind prin şuvoaiele de apă până la uşa cu plăcuţa „Defect”, pe care o ignorară ca de obicei, şi intrară.

Plângăcioasa Myrtle se văita, dacă era posibil, mai tare ca niciodată. Se pare că se ascunsese în cabina ei obişnuită. Era întuneric în baie pentru că lumânările fuseseră stinse de şiroaiele de apă care îmbibaseră pereţii şi podeaua.

— Ce s-a întâmplat, Myrtle? zise Harry.

— Cine eşti? gemu Myrtle, distrusă. Iar ai venit să mai arunci cu ceva în mine?

Harry se duse până la cabina ei şi spuse:

— De ce aş arunca eu cu ceva în tine?

— Nu mă întreba pe mine, strigă Myrtle, adusă de un alt val, cu şi mai multă apă, care se sparse pe podeaua deja îmbibată. Stăteam liniştită şi îmi vedeam de treaba mea, când cineva a crezut că este amuzant să arunce cu o carte în mine…

— Dar tu nu poţi fi lovită de o carte pe care o aruncă cineva în tine, zise Harry, cu înţelepciune. Ar trece prin tine, nu?

Mai bine ar fi tăcut… Myrtle pufni ridicându-se şi bombănind de zor:

— Hai să aruncăm cu toţii cu cărţi în Myrtle, că ea tot nu poate să le simtă! Zece puncte dacă o nimeriţi în stomac! Cincizeci de puncte dacă îi trece prin cap! Ei bine, ha, ha, ha! Foarte frumos joc, n-am ce zice!

— Cine a aruncat cu cartea în tine, până la urmă? întrebă Harry.

— Nu ştiu… eu doar stăteam aici pe toaletă, gândindu-mă la moarte, şi mi-a trecut cartea chiar prin cap, zise Myrtle, privindu-i cu ochi mari. Este pe aici, a luat-o apa…

Harry şi Ron se uitară sub chiuvetă, unde le arăta Plângăcioasa Myrtle. Pe jos, zăcea o carte subţire. Avea o copertă neagră, jerpelită, şi era la fel de udă ca toate celelalte lucruri din toaletă. Harry se aplecă s-o ridice, dar Ron ridică subit mâna şi îl opri.

— Ce-i? întrebă Harry.

— Ai înnebunit? spuse Ron. Poate fi periculoasă.

— Periculoasă? zise Harry, râzând. Las-o baltă, cum ar putea fi periculoasă?

— Poate nu mă crezi, zise Ron, care privea concentrat cartea, dar unele dintre cărţile confiscate de Ministerul Magiei — mi-a spus tata — îţi ardeau ochii. Şi toată lumea care a citit „Sonetele unui vrăjitor” a vorbit în rime tot restul vieţii. Iar o vrăjitoare bătrână, din Bath, avea o carte pe care o citeai încontinuu, fără să te mai poţi opri! Erai nevoit să trăieşti cu nasul în ea, ţinând-o într-o mână şi încercând să faci treabă numai cu o mână! Şi…

— Bine, bine, am înţeles ce vrei să spui, zise Harry.

Cărţulia zăcea pe jos, îmbibată de apă.

— Oricum, nu vom afla nimic, până nu ne vom uita la ea, zise el, furişându-se pe la spatele lui Ron şi ridicând-o.

Harry îşi dădu seama imediat că era un jurnal, iar anul care abia se mai vedea pe copertă îi spunea că era vechi de cincizeci de ani. Îl deschise nerăbdător. Pe prima pagină desluşi numele „T. D. Cruplud” scris cu o cerneală care se întinsese, din cauza apei.

— Stai puţin, zise Ron, care se apropiase şi el cu grijă şi se uita peste umărul lui Harry. Am mai auzit de numele ăsta… T. D. Cruplud a primit un premiu pentru servicii aduse şcolii acum cincizeci de ani.

— De unde, Dumnezeu, ştii asta? întrebă Harry, uimit.

— Pentru că Filch m-a pus să-i lustruiesc scutul de vreo cincizeci de ori, când am fost pedepsit, spuse Ron, încă supărat. Era cea pe care am râgâit cu melci. Dacă ai şterge o oră întreagă o chestie lipicioasă de pe un nume, ţi-ai aminti şi tu de el!

Harry dezlipi paginile ude. Nu era nimic pe ele, nici măcar ceva de genul „Ziua de naştere a Mătuşii Mabel” sau „Programare la dentist, la trei şi jumătate”.

— Nu a scris niciodată nimic în el, spuse Harry, dezamăgit.

— Oare de ce ar fi vrut cineva să-l arunce? zise Ron, curios.

Harry întoarse jurnalul şi văzu scris pe coperta din spate numele unui vânzător de ziare de pe Strada Vauxhall, Londra.

— Probabil că avea părinţi Încuiaţi, zise Harry cu înţelepciune, altfel nu cumpăra un jurnal de pe Strada Vauxhall…

— Oricum, nu ne ajută la nimic, zise Ron şi coborî vocea. Cincizeci de puncte, dacă o arunci prin nasul lui Myrtle.

Harry însă puse jurnalul în buzunar.

Hermione părăsi aripa spitalului, fără mustăţi, coadă sau blană, la începutul lui februarie. În prima ei seară, înapoi, în Turnul Cercetaşilor, Harry îi arătă jurnalul lui T. D. Cruplud şi îi povesti cum l-au găsit.

— Oooh…, s-ar putea să aibă puteri ascunse, zise Hermione, entuziasmată, pipăind şi examinând cu atenţie jurnalul.

— Dacă este aşa, înseamnă că le ascunde foarte bine, zise Ron, ironic. Sau poate că e timid. Nu înţeleg de ce nu-l arunci, Harry!

— Tare aş vrea să ştiu de ce a încercat cineva să-l arunce, zise Harry. Şi nu m-ar deranja dacă aş afla şi de ce a luat Cruplud un premiu pentru servicii deosebite aduse şcolii…

— Ar fi putut fi orice, zise Ron. Poate că a luat treizeci de N.O.V.-uri sau a salvat vreun profesor de vreo caracatiţă uriaşă. Poate că a vrut s-o omoare a doua oară pe Myrtle, le-ar făcut o favoare tuturor…

Dar Harry îşi dădu seama după expresia preocupată de pe faţa Hermionei că şi ea se gândea la acelaşi lucru, ca şi el.

— Ce-i? întrebă Ron, uitându-se când la unul, când la altul.

— Păi, Camera Secretelor a fost deschisă acum cincizeci de ani, nu-i aşa? spuse Harry, aşa a zis Reacredinţă.

— Da…, zise Ron, încet.

— Şi acest jurnal este de acum cincizeci de ani , zise Hermione, atingându-l emoţionată.

— Şi ce dacă?

— Doamne, Ron, trezeşte-te, exclamă Hermione. Ştim că persoana care a deschis ultima dată Camera Secretelor a fost exmatriculată acum cincizeci de ani . Şi mai ştim că acest T. D. Cruplud a primit un premiu pentru servicii deosebite aduse şcolii acum cincizeci de ani. Păi, ce-ar fi dacă Cruplud a primit premiul pentru că l-a prins pe moştenitorul lui Viperin? Jurnalul lui ne-ar spune totul, în mod normal: unde este Camera, cum s-o deschizi, ce fel de creatură trăieşte în ea. Persoana care este în spatele atacurilor de acum nu şi-ar prea dori ca jurnalul să fie pe undeva la vedere, nu-i aşa?

— Este o teorie strălucită , Hermione, zise Ron, cu un singur mic defect: nu este nimic scris în jurnal .

Însă Hermione îşi scoase bagheta din ghiozdan.

— S-ar putea să fie cerneală invizibilă! şopti ea. Atinse jurnalul de trei ori şi spuse:

— Aparecium!

Nu se întâmplă nimic. Fără să se descurajeze, Hermione îşi băgă iar mâna în ghiozdan şi scoase ceva ce semăna cu o gumă de şters, de un roşu-aprins.

— Este o Dezvăluitoare, mi-am luat-o de pe Aleea Diagon, spuse ea.

Şterse cu putere pe fila pe care scria 1 Ianuarie . Nu se întâmplă ni-mic.

— Ascultaţi-mă pe mine, n-aveţi ce să găsiţi în el, zise Ron. Cruplud a primit un jurnal de Crăciun şi nu s-a obosit să scrie nimic în el!

Harry nu putea să-şi explice ce îl făcuse să nu arunce jurnalul lui Cruplud la gunoi. Ciudat era că, deşi ştia că jurnalul era gol, continua să dea pagină după pagină, de parcă ar fi fost o poveste, pe care vroia să o termine… Cu toate că Harry era convins că nu mai auzise niciodată numele T. D. Cruplud până atunci, i se părea că avea o însemnătate pentru el, ca şi când Cruplud ar fi fost un prieten pe care îl avusese când era foarte mic, pe jumătate uitat. Dar era absurd, nu avusese niciodată prieteni, înainte să vină la Hogwarts, avusese grijă Dudley de asta.