Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Haideţi, haideţi, a sunat de cinci minute, la clase, spuse el, uşuind nişte elevi mai mici. Şi tu, Reacredinţă…

Aruncând o privire, Harry îl văzu pe Reacredinţă cum se aplecă şi înşfăcă ceva. Rânjind, le arătă lui Crabbe şi Goyle acel lucru, iar Harry îşi dădu seama că era chiar jurnalul lui Cruplud.

— Dă-mi-l înapoi, zise Harry, abia şoptit.

— Sunt curios ce a scris Potter în jurnal…, zise Reacredinţă, care era evident că nu observase anul de pe copertă şi credea că este jurnalul lui Harry.

Se lăsă o tăcere de moarte. Ginny privea când la jurnal, când la Harry, îngrozită.

— Dă-mi-l, Draco, zise Percy, tăios.

— După ce arunc un ochi, zise Reacredinţă, răutăcios, vânturând jurnalul spre Harry.

Percy continuă:

— În calitate de Perfect al şcolii…

Dar Harry îşi pierduse răbdarea. Îşi scoase bagheta şi strigă:

— Expelliarmus!

La fel cum făcuse Plesneală când îl dezarmase pe Lockhart. Jurnalul ţâşni în aer din mâna lui Draco. Ron îl prinse, zâmbind mulţumit.

— Harry! strigă Percy. Nu sunt permise vrăjile pe coridoare! Voi fi nevoit să-ţi fac raport, să ştii!

Dar lui Harry nu-i păsa, îl biruise pe Reacredinţă, şi asta valora oricând mai mult decât cinci puncte luate de la Cercetaşi. Draco era livid de furie, iar când trecu Ginny pe lângă el, intrând în clasa ei, strigă răzbunător în urma ei:

— Se pare că nu i-a prea plăcut felicitarea ta lui Harry!

Ginny îşi acoperi faţa cu mâinile şi fugi în clasă. Încrâncenat, îşi scoase şi Ron bagheta, dar Harry îl dădu de o parte. Nu era indicat ca Ron să-şi petreacă toată ora de „Farmece şi Vrăjitorii” scuipând melci…

Abia când ajunseră la ora profesorului Flitwick, Harry observă ceva ciudat la jurnalul lui Cruplud. Toate celelalte cărţi erau înmuiate în cerneală roşie, jurnalul însă era la fel de curat ca înainte să se fi vărsat călimara pe el.

Încercă să-i spună lui Ron, dar acesta se chinuia iarăşi cu bagheta lui. Din capătul baghetei ieşeau baloane mov şi nu mai era atent la nimic altceva.

Harry se duse primul la culcare în acea seară, pe de o parte din cauză că nu mai putea să-i audă pe Fred şi pe George cântând: „Ochii-i sunt verzi ca nişte broaşte murate”, iar pe de alta, pentru că vroia să examineze încă o dată jurnalul lui Cruplud. Ştia că Ron credea că era doar o pierdere de timp.

Harry se aşeză pe patul său şi răsfoi paginile goale, darnici una din ele nu avea nici cea mai mică urmă de cerneală pe ea. Apoi scoase o călimară nouă din sertarul de la noptieră, scufundă pana în ea şi lăsă să cadă o picătură pe prima pagină a jurnalului.

Cerneala străluci pentru câteva secunde şi apoi, de parcă ar fi fost absorbită de hârtie, dispăru. Entuziasmat, Harry îşi înmuie pana pentru a doua oară şi scrise: „Mă numesc Harry Potter.”

Cuvintele străluciră pentru o clipă pe pagină şi se scufundară şi ele fără urmă. Apoi, într-un sfârşit, se întâmplă ceva.

Sub ochii lui, pe pagină apărură cuvinte, cu propria lui cerneală, pe care Harry nu le scrisese niciodată.

„Hello , Harry Potter . Mă numesc Tomas Cruplud . Cum ai dat peste jurnalul meu?”

Aceste cuvinte dispărură repede, dar nu înainte ca Harry să fi început să scrie iarăşi.

„Cineva a încercat să îl arunce la WC…”

Aşteptă emoţionat răspunsul lui Cruplud.

„Noroc că mi-am scris memoriile într-un mod mai durabil , decât cu cerneală . Am ştiut întotdeauna că vor fi unii oameni care nu vor dori ca jurnalul meu să Re citit . ”

„Ce vrei să spui?” scrise iar Harry, făcând o pată de cerneală, de emoţionat ce era.

„Vreau să spun că jurnalul acesta conţine mărturii ale unor lucruri îngrozitoare , care au fost trecute sub tăcere , lucruri care s-au întâmplat la Hogwarts … ”

„Şi eu sunt acum la Hogwarts”, scrise Harry, repede. „Şi au început să se întâmple lucruri stranii. Ştii ceva despre Camera Secretelor?”

Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Răspunsul lui Cruplud veni repede, scrisul devenindu-i mai neglijent, de parcă s-ar fi grăbit să-i spună tot ce ştia.

„Bineînţeles că ştiu de Camera Secretelor . Pe vremea mea , ne-au spus că era o legendă , că nu există . Dar era o minciună . Când eram în anul V la Hogwarts , Camera a fost deschisă şi monstrul a atacat mai mulţi elevi , omorând o fată până la urmă . Eu l-am prins pe cel care deschisese Camera şi acesta a fost exmatriculat . Dar directorul de atunci , profesorul Dippet , ruşinat de faptul că se întâmplase aşa ceva la Hogwarts , mi-a interzis să spun adevărul . A inventat o poveste cum că fata ar fi murit într-un accident ciudat . Mi-au dat un trofeu adorabil , lucios şi gravat , pentru deranjul meu şi m-au avertizat să-mi ţin gura . Dar eu ştiam că se poate repeta . Monstrul a trăit în continuare , iar cel care a avut puterea să îl elibereze nu a fost închis . ”

Harry aproape că răsturnă călimara, grăbindu-se să răspundă.

„Se întâmplă iarăşi acum. Au avut loc trei atacuri şi nimeni nu pare să ştie cine este în spatele lor. Cine a fost data trecută?”

„Pot să-ţi arăt dacă vrei , veni răspunsul lui Cruplud , nu trebuie să mă crezi pe cuvânt . Te pot duce în amintirea mea din noaptea când l-am prins . ”

Harry ezită, cu pana deasupra jurnalului. Ce vroia să spună Cruplud? Cum ar putea fi transportat în memoria altcuiva? Privi încordat spre uşa camerei, care începuse să devină tot mai întunecoasă. Când privi iar jurnalul, văzu cum se formau noi cuvinte.

„Dă-mi voie să-ţi arăt . ”

„OK!”

Paginile jurnalului începură să se răsfoiască singure, de parcă le-ar fi bătut un vânt puternic, şi rămase deschis la jumătatea lunii iunie. Cu gura căscată, Harry văzu cum micuţul pătrat al zilei de treisprezece iunie se transforma într-un ecran minuscul de televizor. Cu mâinile tremurându-i puţin, ridică încet jurnalul, pentru a-şi apropia ochiul de micuţa fereastră, şi, înainte să-şi dea seama ce se întâmpla, fu împins înainte. Fereastra se lărgea şi simţi cum corpul lui părăsea patul şi era aruncat cu capul înainte prin deschizătura paginii, într-un vârtej de culori şi umbre.

Simţi cum picioarele îi ajung pe pământ şi rămase nemişcat, tremurând, în timp ce formele şterse din jurul lui se materializară.

Îşi dădu seama imediat unde era. Camera rotundă cu portretele adormite era biroul lui Dumbledore…, dar nu era Dumbledore cel care stătea în spatele biroului. Un vrăjitor uscăţiv şi plăpând, chel în afara câtorva smocuri albe, citea o scrisoare la lumina lumânării. Harry nu-l văzuse niciodată pe acest om.

— Mă scuzaţi, spuse el cu o voce nesigură, nu am vrut să vă deranjez…

Dar vrăjitorul nici nu se uită la el. Continuă să citească, încruntându-se puţin. Harry se apropie de biroul său şi îngăimă:

— Hm… acum, o să plec, da?

Vrăjitorul îl ignoră în continuare. Părea că nici nu-l auzise. Crezând că vrăjitorul ar putea fi surd, Harry ridică vocea.

— Mă scuzaţi că v-am deranjat, eu mă duc, aproape strigă el.