Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Oricum, Harry era hotărât să afle mai multe despre Cruplud, aşa că în ziua următoare, într-o pauză, se duse în camera trofeelor pentru a examina premiul special primit de Cruplud, însoţit de o Hermione, curioasă foc, şi un Ron, adus cu forţa, care le spunea că el văzuse camera trofeelor cât să-i ajungă o viaţă întreagă.

Scutul de aur roşcat, primit de Cruplud, era pitit într-o vitrină dintr-un colţ. Nu era nici un detaliu despre motivele pentru care îi fusese acordat („Şi asta nu e rău deloc, ar fi câştigat în importanţă şi eu l-aş fi lustruit şi azi!” zise Ron). Totuşi i-au găsit numele lui Cruplud pe o medalie de Merit în Magie, şi pe o listă cu foştii Şefi de promoţie.

— Ăsta pare să fi fost ca Percy, zise Ron, strâmbând din nas, dezgustat. Perfect, Şef de promoţie… probabil că era cel mai bun la toate orele!

— O spui de parcă ar fi ceva rău, zise Hermione, pe o un ton destul de jignit.

Soarele începuse iar să strălucească asupra şcolii. În castel, atmosfera era mai plină de speranţă. Nu mai fuseseră atacuri de la Justin şi Nick Aproape-Făr-de-Cap, iar profesoara Lăstar anunţă fericită că mătrăgunle erau pline de toane şi secretoase, semn că în curând urmau să lase copilăria în urmă.

— Cum le dispare acneea, o să fie bune de replantat iarăşi, o auzi Harry spunându-i lui Filch, într-o după-amiază. Şi după asta, peste puţin timp, le tăiem şi le punem la fiert. O s-o recapeţi pe Doamna Norris cât ai clipi.

Poate că moştenitorul lui Viperin îşi pierduse curajul, bănuia Harry. Probabil că era din ce în ce mai riscant să deschizi Camera Secretelor, acum că toată şcoala era vigilentă şi bănuitoare. Poate că monstrul, sau ce-o fi fost acolo, se pregătea de hibernare pentru alţi cincizeci de ani…

Ernie Macmillan de la Astropufi nu avea aceeaşi viziune frumoasă. Încă mai era convins că Harry era vinovatul, că „se dăduse de gol” la Clubul Dueliştilor. Peeves înrăutăţea lucrurile, apărând tot timpul pe coridoarele aglomerate şi cântând „Vai, Potter, răule…” Mai nou, inventase şi un dans pe măsură…

Se pare că Gilderoy Lockhart era convins că el însuşi făcuse atacurile să înceteze. Harry îl auzise spunându-i asta profesoarei McGonagall, în momentul în care Cercetaşii intrau la ora de „Transfigurare”.

— Nu cred că vor mai fi probleme, Minerva, zisese el, cu o privire atotştiutoare şi făcând cu ochiul. Cred că de data aceasta Camera Secretelor a fost închisă pe vecie. Vinovatul trebuie să fi ştiut că era doar o problemă de timp până să-l prind. A reacţionat logic şi s-a oprit, înainte să îl distrug! Ştii, în acest moment şcoala are nevoie de ceva care să-i ridice moralul, să şteargă amintirile neplăcute din trimestrul trecut! Acum nu spun mai multe, dar cred că am găsit exact ceea ce trebuie…

Îşi mângâie nasul şi se îndepărtă.

Ideea lui Lockhart care avea să ridice moralul tuturor s-a lămurit pe paisprezece februarie, la micul dejun. Harry nu reuşise să doarmă destul din cauza antrenamentului prelungit de Vâjthaţ, din noaptea care trecuse, şi ajunse grăbit în Marea Sală, puţin mai târziu. Pentru moment, crezu că nu nimerise unde trebuia.

Pereţii erau plini cu flori mari şi roz, fosforescente. Şi chiar mai rău de atât, din tavanul albastru-pal cădeau inimioare micuţe, de hârtie. Harry se duse la masa Cercetaşilor, unde stătea Ron, care se uita scârbit, şi Hermione, care era foarte bine dispusă.

— Ce se întâmplă? îi întrebă Harry, aşezându-se şi curăţându-şi costiţa afumată de inimioarele de hârtie.

Ron arătă spre masa profesorilor, prea dezgustat pentru a vorbi. Lockhart, îmbrăcat în nişte veşminte roz-fosforescent, pentru a se asorta cu ornamentele, încerca să facă linişte. Profesorii de lângă el aveau nişte chipuri împietrite. De unde stătea, Harry o vedea pe profesoara McGonagall strângând din dinţi. Plesneală arăta de parcă i-ar fi dat cineva să bea o cană de PlusSchelet.

— La mulţi ani, de Ziua Îndrăgostiţilor! strigă Lockhart. Şi daţi-mi voie să le mulţumesc celor patruzeci şi şase de persoane care mi-au trimis felicitări până acum! Da, eu am pregătit această mică surpriză pentru voi toţi… şi încă nu s-a terminat!

Lockhart bătu din palme şi îşi făcură apariţia vreo duzină de pitici obraznici. Nu oricum însă. Lockhart îi pusese să poarte aripi de aur şi să aibă harpe.

— Prietenii mei, cupidonii cărători de scrisori! tună Lockhart. Vor roi prin şcoală ducându-vă scrisorile! Dar distracţia nu se opreşte aici! Sunt convins că vor dori şi colegii mei să intre în atmosfera acestei sărbători! Ce-ar fi să-l rugăm pe profesorul Plesneală să ne arate cum se încropeşte o Poţiune a Iubirii! Iar în timp ce o prepară, profesorul Flitwick vă va vorbi despre vrăjile prin care vă puteţi face iubiţi! Ah, vulpoiul bătrân, ştie multe despre asta, mai dihai ca oricare dintre noi!

Profesorul Flitwick îşi îngropă faţa în mâini, iar Plesneală avea o expresie de te făcea să crezi că prima persoană care avea să-i ceară o Poţiune a Iubirii va fi nevoită să bea otravă în loc…

— Te rog, Hermione, spune-mi că n-ai fost tu una dintre cei patruzeci şi şase care l-au felicitat, zise Ron, în timp ce ieşeau din Marea Sală, ducându-se la prima oră.

Hermione deveni brusc foarte ocupată să-şi caute orarul în geantă şi nu răspunse.

Toată ziua, piticii năvăliră în clase pentru a aduce felicitări, spre disperarea profesorilor, iar mai târziu în acea seară, în timp ce Cercetaşii urcau spre ora de „Farmece şi Vrăji”, unul din ei îl ajunse din urmă pe Harry.

— Hei, tu! 'Arry Potter! strigă un pitic, extrem de amărât, care îşi fă-cea loc cu coatele prin mulţime.

Îngrozit la gândul de a primi o felicitare de Sfântul Valentin, de faţă cu toţi elevii din primul an, printre care se întâmpla să fie şi Ginny Weasley, Harry încercă să scape. Piticul însă se strecură prin aglomeraţie, lovindu-i pe toţi în fluierele picioarelor, şi ajunse la el, înainte ca Harry să mai poată face vreun pas.

— Am un mesaj muzical pe care trebuie să i-l dau personal lui 'Arry Potter, spuse el, zdrăngănind la harpă, într-un fel ameninţător.

— Nu aici , îi şopti Harry, încercând să scape.

— Stai pe loc! mormăi piticul, trăgându-l înapoi, de ghiozdan.

— Dă-mi drumul! se răsti Harry, smucindu-se.

Cu un pârâit puternic, ghiozdanul i se rupse în două. Cărţile, bagheta, pergamentul şi pana i se revărsară pe podea, iar călimara cu cerneală se răsturnă, împroşcând totul în jur. Harry se grăbi să le ridice, înainte să înceapă piticul să cânte, blocând tot coridorul.

— Ce se întâmplă aici? se auzi vocea rece, tărăgănată, a lui Draco Reacredinţă.

Harry începu să-şi bage înnebunit totul în ghiozdanul rupt, dorindu-şi cu disperare să dispară, înainte ca Draco să audă felicitarea muzicală de Sfântul Valentin.

— Ce e toată nebunia asta? spuse un alt glas familiar şi apăru Percy Weasley.

Zăpăcit, Harry încercă să o ia la fugă, dar piticul îl înşfacă de genunchi, făcându-l să se prăbuşească la podea.

— Aşa, spuse el, stând pe gleznele lui Harry, iată felicitarea ta de Sfântul Valentin:

Harry ar fi dat tot aurul lui de la Gringotts, numai să se facă nevăzut în acel moment. Făcând-o pe grozavul şi străduindu-se să râdă alături de ceilalţi, se ridică, cu picioarele amorţite din cauza piticului. În acest timp, Percy Weasley încerca din răsputeri să-i împrăştie pe cei care râdeau cu lacrimi.