Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— NUUUUUUU!

Totul se învârti, întunericul se aşternu deplin, Harry simţi cum se prăbuşeşte şi ateriză pe patul său din Turnul Cercetaşilor, cu jurnalul lui Cruplud zăcând deschis pe stomacul său.

Înainte să aibă timp să-şi tragă răsuflarea, se deschise uşa şi în cameră intră Ron.

— Aici erai…, spuse el.

Harry se ridică. Tremura şi era lac de sudoare.

— Ce-i cu tine? zise Ron, privindu-l îngrijorat.

— A fost Hagrid, Ron. Hagrid a deschis Camera Secretelor acum cincizeci de ani!

Harry, Ron şi Hermione ştiau că Hagrid avusese dintotdeauna o pasiune nefericită pentru creaturi mari şi fioroase. În timpul primului lor an la Hogwarts încercase să crească un dragon în căbănuţa lui şi aveau să-şi amintească încă multă vreme de alt monstru, un câine cu trei capete, pe care îl botezase „Fluffy”. Şi Harry era convins că Hagrid, copil fiind, dacă ar fi auzit că era un monstru ascuns undeva, în castel, ar fi făcut orice să-l zărească măcar. Fusese convins, probabil, că era mare păcat ca monstrul să stea închis de atâta timp, merita şi el să-şi mai întindă puzderia de picioare… Harry îşi şi imagina un Hagrid de treisprezece ani încercând să-i pună zgardă şi lesă monstrului. Dar era la fel de sigur că lui Hagrid nici nu-i trecuse prin minte să omoare pe cineva.

Harry aproape că îşi dorea să nu fi aflat niciodată cum funcţiona jurnalul lui Cruplud. Încă o dată şi încă o dată, Ron şi Hermione îl puseră să le povestească ce văzuse, până când se sătură şi de povestit şi de discuţiile care urmau, mai mult sau mai puţin legate de ce le povestise el.

— S-ar putea ca Tom să se fi înşelat, zise Hermione. Poate că o fi fost alt monstru care ataca oamenii…

— Dar câţi monştri crezi că pot fi în castelul ăsta? întrebă Ron, posomorât.

— Am ştiut de la început că Hagrid a fost exmatriculat, zise Harry, mâhnit. Şi probabil că atacurile s-au terminat după ce a fost dat Hagrid afară de la şcoală. Dacă nu ar fi fost aşa, Cruplud nu şi-ar fi primit premiul…

Ron încercă o altă strategie.

— Cruplud cam seamănă cu Percy… Cine l-a pus să-l pârască pe Hagrid, îmi spuneţi şi mie?

— Dar, Ron, monstrul omorâse pe cineva…, zise Hermione.

— Iar Cruplud ar fi trebuit să se întoarcă într-un orfelinat de Încuiaţi dacă se închidea Hogwarts, zise Harry. Îl înţeleg prea bine…

Ron îşi muşcă buza, apoi îi veni altă idee:

— Tu te-ai întâlnit cu Hagrid pe Aleea Nocturn, nu-i aşa, Harry?

— Da, cumpăra un insecticid contra melcilor carnivori, spuse Harry, repede.

Tăcură toţi trei. După o pauză lungă, Hermione puse cea mai grea întrebare dintre toate, pe un ton nesigur:

— Credeţi că ar trebui să mergem să-l întrebăm pe Hagrid despre toate astea?

— Ar fi o vizită tare haioasă, zise Ron. Bună, Hagrid, ia zi, tu ai dat drumul vreodată unei chestii păroase şi sălbatice prin castel?

Până la urmă, hotărâră să nu-i spună nimic lui Hagrid… Doar dacă nu va mai avea loc un alt atac. Au trecut zile după zile fără nici o şoaptă a vocii fără corp, începuseră să spere că nu vor fi nevoiţi să vorbească niciodată cu Hagrid despre motivul pentru care a fost exmatriculat. Erau aproape patru luni de când fuseseră împietriţi Justin Finch-Fletchley şi Nick Aproape-Făr-de-Cap şi toată lumea părea să creadă că atacatorul, oricine o fi fost el, renunţase o dată pentru totdeauna. Peeves se săturase în sfârşit de cântecul său „Vai, Potter, răule!” La un moment dat, Ernie Macmillan îl rugase foarte politicos pe Potter să-i dea o găleată cu îngrăşăminte de broască la ora de „Ierbologie”, iar în martie mătrăgunele au dat o petrecere pe cinste în Sera 3, spre marea încântare a profesoarei Lăstar.

— În momentul în care vor începe să se mute dintr-un ghiveci în altul, e semn că s-au maturizat complet, îi spuse ea lui Harry. Atunci, îi vom putea învia pe cei din aripa spitalului.

Elevii din anul II aveau un nou subiect de gândire în vacanţa de Paşti. Venise momentul să-şi aleagă materiile pentru anul III, un lucru pe care Hermione, cel puţin, îl trata cu multă seriozitate.

— Ne pot influenţa întreg viitorul, le spuse ea lui Harry şi lui Ron, în timp ce parcurgeau liste întregi cu noile materii, bifându-le.

— Eu nu-mi doresc decât să renunţ la ora de „Poţiuni”, zise Harry cu obidă.

— Nu putem, zise Ron, mâhnit. Trebuie să păstrăm vechile materii, altfel aş fi scăpat de ora de „Apărare contra Magiei Negre”.

— Dar este foarte important să ştii să te aperi! sări Hermione, şocată.

— Nu în felul în care predă Lockhart, zise Ron. N-am învăţat nimic de la el, în afară că nu trebuie să eliberez niciodată vreo zână.

Neville Poponeaţă primise scrisori de la toţi vrăjitorii şi vrăjitoarele din familia lui, toţi sfătuindu-l ce cursuri să aleagă. Zăpăcit şi îngrijorat, stătea şi citea lista cu materiile noi, cu limba scoasă de un cot, întrebând în stânga şi în dreapta dacă „Aritmanţia” pare mai grea ca „Rimele antice”.

Dean Thomas, care ca şi Harry crescuse printre Încuiaţi, rezolvă problema aruncând cu bagheta spre listă cu ochii închişi şi alegând cursurile pe care căzuse. Hermione nu se lăsă influenţată de nimeni şi se înscrise la toate!

Harry zâmbea posomorât gândindu-se la ce ar spune Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia dacă ar încerca să discute cu ei cariera lui în ale vrăjitoriei. Asta nu însemna că nu primise nici o îndrumare: Percy Weasley abia aştepta să-i împărtăşească din experienţa sa.

— Depinde unde vrei să ajungi, Harry, spuse el. Nu este niciodată prea devreme să te gândeşti la viitor, aşa că îţi recomand „Previziuni despre viitor”. Se spune că „Studiul Încuiaţilor” e o pierdere de vreme, dar eu sunt de părere că vrăjitorii ar trebui să cunoască bine comunitatea non-magică, mai ales în cazul în care au de gând să lucreze în strânsă legătură cu ei… Tatăl meu, de exemplu, trebuie să aibă de a face cu Încuiaţii tot timpul. Fratele meu, Charlie, a fost întotdeauna genul de om căruia i-a plăcut să stea în mijlocul naturii, aşa că a optat pentru „Grija pentru creaturile non-magice”. Alege ce te caracterizează, Harry.

Dar singurul lucru la care Harry simţea că este bun era Vâjthaţ. Până la urmă, alese aceleaşi materii noi ca şi Ron, gândindu-se că dacă nu o să ştie nimic, măcar avea un prieten care să-i dea o mână de ajutor.

Următorul meci de Vâjthaţ al echipei Cercetaşilor era cu echipa Astropufilor. Baston insista cu antrenamentele în fiecare seară, după cină, aşa că Harry abia mai avea timp pentru altceva în afară de Vâjthaţ şi teme. Pe de altă parte, antrenamentele decurgeau din ce în ce mai bine, sau cel puţin erau din ce în ce… mai uscate, iar seara dinaintea meciului de sâmbătă, când urcă în camera lui pentru a-şi lăsa mătura, simţi că şansele echipei Cercetaşilor la cupă nu fuseseră niciodată mai bune ca în acel moment.

Dar buna lui dispoziţie nu dură mult. La capătul scărilor, stătea Neville Poponeaţă, care îl întâmpină disperat:

— Harry, nu ştiu cine a făcut-o!… Eu aşa le-am găsit…

Privindu-l speriat pe Harry, Neville deschise uşa.

Lucrurile din cufărul lui Harry fuseseră aruncate prin toată camera. Pelerina sa zăcea sfâşiată pe jos. Aşternutul fusese tras de pe pat şi sertarul din şifonierul său fusese scos, iar conţinutul vărsat pe saltea.