Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Percy Weasley stătea pe scaunul din spatele lui Lee, însă pentru prima oară nu părea să vrea să-şi împărtăşească opiniile. Era palid şi stătea încremenit.

— Percy e în stare de şoc, îi şopti George lui Harry. Fata aceea de la Ochi-de-Şoim, Luminiţa Limpede era Perfect. Am impresia că nu credea că monstrul ar îndrăzni să atace un Perfect.

Dar Harry îl asculta doar pe jumătate. Nu putea să uite imaginea Hermionei, zăcând pe patul spitalului, de parcă ar fi fost cioplită în piatră. Iar dacă vinovatul nu avea să fie prins în curând, îl aştepta o viaţă întreagă alături de familia Dursley. Tomas Cruplud îl denunţase pe Hagrid pentru că pe el îl aştepta o vacanţă la un orfelinat de la Încuiaţi, dacă s-ar fi închis şcoala. Acum Harry ştia exact ce simţise Tom Cruplud în acele momente.

— Ce facem? îi spuse Ron în şoaptă lui Harry. Crezi că îl suspectează pe Hagrid?

— Trebuie să mergem să vorbim cu el, zise Harry, hotărât. Nu pot să cred că este el şi de data asta, dar dacă a eliberat monstrul data trecută ştie cum să-l bage la loc în Camera Secretelor. E un început, oricum…

— Dar McGonagall a zis să stăm în turnul nostru când nu suntem la ore…

— Cred, zise Harry, şi mai încet, că este momentul să ne folosim iar de pelerina cea veche a tatălui meu.

Harry moştenise un singur lucru care îi aparţinuse tatălui său: o Pelerină Invizibilă, lungă şi argintie. Era singura lor şansă de a se strecura afară din şcoală ca să-l viziteze pe Hagrid, fără să afle nimeni. Se duseră la culcare la ora obişnuită, aşteptară până când Neville, Dean şi Seamus terminară de discutat despre Camera Secretelor şi adormiră într-un târziu, apoi se sculară, se îmbrăcară iar şi aruncară pelerina pe ei.

Călătoria pe coridoarele castelului întunecat şi părăsit nu fu tocmai plăcută. Harry, care se mai plimbase de câteva ori noaptea, nu-l mai văzuse niciodată atât de aglomerat după apusul soarelui. Profesori, Perfecţi şi fantome cutreierau holurile în perechi, cu ochii în patru după lucruri nelalocul lor. Pelerina Invizibilă nu făcea să dispară zgomotul pe care îl făceau. A fost un moment extrem de tensionat când Ron s-a lovit la picior, numai la vreo doi paşi de locul unde stătea de pază Plesneală. Din fericire, Plesneală strănută aproape exact în secunda în care Ron drăcui cu năduf.

Li se luă o piatră de pe inimă când ajunseră la uşile mari de stejar de la intrare. Le deschiseră încet şi ieşiră în noaptea senină. Se grăbiră către ferestrele luminate ale casei lui Hagrid şi îşi dădură pelerina jos, abia când ajunseră în faţa uşii sale.

La câteva secunde după ce bătură la uşă, Hagrid o deschise cu putere. Brusc, se treziră faţă-n faţă cu el. Avea o arbaletă îndreptată spre ei, iar Colţ, câinele său, lătra de zor în spatele lui.

— Ah, spuse el, coborând arma şi holbându-se la ei. Ce faceţi voi aici?

— Pentru ce e aia? întrebă Harry, arătând spre arbaletă, în timp ce intrau.

— Nimic… nimic, mormăi Hagrid. Mă aşteptam să vină… nu contează… Luaţi loc… vă fac un ceai…

Părea să nu fie conştient de mişcările sale. Era să stingă focul, vărsând apă din ceainic peste el, şi apoi izbi ceainicul cu o zvâcnitură nervoasă a mâinii sale enorme.

— Ce ai, Hagrid? zise Harry. Ai auzit de Hermione?

— Am auzit, cum să nu? zise Hagrid, cu o voce ciudată.

Arunca tot timpul priviri către ferestre. Le turnă amândurora apă fiartă în căni, dar uită să pună pliculeţele de ceai, şi tocmai punea o bucată de prăjitură cu fructe pe o farfurie, când cineva bătu cu putere la uşă.

Hagrid scăpă prăjitura pe jos. Harry şi Ron se uitară speriaţi unul la altul, apoi se acoperiră cu Pelerina Invizibilă şi se retraseră într-un colţ. Hagrid se asigură că erau bine acoperiţi, înşfăcă arbaleta şi deschise iar uşa, gata să o smulgă din ţâţâni.

— Bună seara, Hagrid.

Era Dumbledore. Intră, cu un aer deosebit de preocupat, urmat de un om care arăta cât se poate de ciudat.

Străinul era scund, dar impunător, cu părul cărunt şi ciufulit, cu o expresie încordată pe faţă. Purta un amestec ciudat de haine: un costum în dungi, o cravată roşie, o pelerină neagră şi lungă, iar cizmele erau vişinii şi foarte ascuţite.

— Ăsta e şeful tatălui meu! şopti Ron. Cornelius Fudge, Ministrul Magiei!

Harry îi dădu un cot lui Ron pentru a-l face să tacă.

Hagrid se făcuse palid şi începuse să transpire. Se prăbuşi pe unul dintre scaune şi privea când la Dumbledore, când la Cornelius Fudge.

— Nu-i a bună, Hagrid, zise Fudge, cu un glas destul de ascuţit. Nu e bine deloc. A trebuit să vin la tine. Patru atacuri asupra celor cu părinţi Încuiaţi. S-a ajuns deja prea departe. Ministerul trebuie să facă ceva.

— Eu… niciodată…, scânci Hagrid, implorându-l pe Dumbledore cu privirea, ştiţi că eu… niciodată, profesore Dumbledore… eu, domnule…

— Vreau să fie clar, Cornelius, că am încredere deplină în Hagrid, zise Dumbledore, încruntându-se către Fudge.

— Dar ştii şi tu, Albus, zise Fudge, stânjenit, cazierul lui Hagrid nu este în favoarea lui… Ministerul trebuie să facă ceva… Guvernatorii şcolii ne-au atenţionat…

— Încă o dată, Cornelius, te asigur că dacă îl veţi ridica pe Hagrid nu va ajuta la nimic, zise Dumbledore.

Ochii săi albaştri erau însufleţiţi de o flacără, pe care Harry nu o mai văzuse niciodată până atunci.

— Priveşte problema din punctul meu de vedere, zise Fudge, pipăindu-şi pălăria. Sunt extrem de presat. Trebuie să fiu văzut că acţionez într-un fel… Dacă o să se descopere că nu a fost de vină, Hagrid o să se poată întoarce acasă, fără alte comentarii. Dar trebuie să-l iau cu mine… Trebuie! Altfel, ar însemna să nu-mi fac datoria…

— Să mă iei? exclamă Hagrid, tremurând. Unde?

— Doar pentru puţin timp, zise Fudge, fără să se uite în ochii lui Hagrid. Nu e o pedeapsă, Hagrid, e mai mult o precauţie. Dacă altcineva este prins, vei fi eliberat şi îţi vom cere scuze…

— Doar nu la Azkaban? întrebă Hagrid.

Înainte ca Fudge să poată să răspundă, iar bătu cineva furtunos la uşă.

Deschise Dumbledore. Fu rândul lui Harry să primească un cot în coaste. De uimire, scosese un strigăt destul de puternic.

Domnul Lucius Reacredinţă păşi în cabana lui Hagrid, înfofolit cu o pelerină de călătorie, neagră şi lungă, rânjind rece şi satisfăcut. Colţ începu să mârâie.

— Ai ajuns deja, Fudge, zise el, aprobator. Bine, foarte bine…

— Ce cauţi aici? îl întrebă Hagrid, mânios. Ieşi din casa mea!

— Dragul meu, te rog să mă crezi, nu am nici o plăcere să fiu în… hm… tu numeşti asta o casă? făcu Lucius Reacredinţă, rânjind, în timp ce se uita prin micuţa cabană. Am sunat la şcoală şi mi s-a spus că directorul este aici…

— Şi de fapt ce vrei de la mine, Lucius? zise Dumbledore. Vorbise politicos, dar focul încă mai mocnea în ochii săi albaştri.

— Ah, îngrozitor , Dumbledore, zise domnul Reacredinţă, tărăgănat, scoţând un sul de pergament, dar Guvernatorii sunt de părere că este momentul să te dai la o parte. Acesta este un Ordin de Suspendare… Vei găsi toate cele douăsprezece semnături pe el. Mă tem că toţi suntem de părere că îţi pierzi măiestria… Câte atacuri au fost până acum? Încă două în după-amiaza asta, nu-i aşa? În ritmul ăsta, nu o să mai rămână nici un copil cu părinţi Încuiaţi la Hogwarts şi ştim cu toţii ce pierdere îngrozitoare ar fi pentru şcoală…