Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Bine, oftă Ron, de parcă se aştepta la tot ce era mai rău, sunt gata, să mergem.

Aşa că, însoţiţi de Colţ, care mirosea rădăcinile şi frunzele copacilor, intrară în adâncul pădurii. La lumina baghetei lui Harry, o luară pe urmele păianjenilor care se prelingeau în cete pe cărare. Merseră aşa vreo douăzeci de minute, fără să vorbească, ascultând cu atenţie orice alt zgomot, în afară de trosnetul rămurelelor şi foşnetul frunzelor. Apoi, când copacii deveniră mai deşi ca niciodată, încât nu se mai vedeau stelele de deasupra lor, singura luminiţă în oceanul de întuneric fiind bagheta lui Harry, văzură cum ghizii lor, păianjenii, părăseau cărarea.

Harry se opri puţin, încercând să vadă unde se duceau, dar totul în afară de micuţa lui sferă de lumină era cufundat în beznă. Nu mai mersese niciodată atât de mult în interiorul pădurii până atunci. Îşi amintea foarte bine cum îl sfătuise Hagrid data trecută când fusese aici să nu părăsească, orice ar fi, cărarea. Dar acum Hagrid era la kilometri depărtare, stând probabil într-o celulă din Azkaban, şi tot el le spuse să urmeze păianjenii.

Ceva umed îi atinse mâna lui Harry încât tresări speriat, strivindu-i piciorul lui Ron. Dar era doar botul lui Colţ.

— Ce zici? îl întrebă Harry pe Ron, ai cărui ochi abia îi putea desluşi, şi asta fiindcă în ei se reflecta lumina baghetei.

— Dacă tot am venit până aici…, zise Ron.

Aşa că urmară umbrele păianjenilor, printre copaci. Acum nu se puteau mişca atât de repede, erau rădăcini de copaci şi cioturi la tot pasul, care abia se desluşeau în întunericul din jur. Harry simţea respiraţia caldă a lui Colţ pe mână. De mai multe ori au fost nevoiţi să se oprească şi să caute păianjenii cu lumina baghetei.

Merseră timp de vreo jumătate de oră, după câte îşi puteau da ei seama, veşmintele agăţându-li-se de ramurile joase. După un timp, observară că drumul părea să coboare în pantă, deşi copacii erau la fel de deşi ca şi până atunci.

Apoi Colţ scoase dintr-o dată un lătrat puternic, care răsună în toată pădurea, făcându-i să înlemnească de frică.

— Ce-i? strigă Ron, uitându-se în jur, prin întuneric, apucându-se cu toată puterea de cotul lui Harry.

— Se mişcă ceva aici, şopti Harry. Ascultă… pare să fie ceva mare…

Ascultară cu atenţie. Mai în dreapta lor, acel ceva mare făcea ramurile să trosnească, în timp ce îşi croia drum printre copaci.

— O nu, zise Ron. O, nu, o, nu, o, nu, o…

— Taci, îl repezi Harry. O să te audă…

— Să mă audă? zise Ron, cu o voce neobişnuit de stridentă. M-a auzit deja! Colţ!

Întunericul părea să îi apese pe pleoape, aşa cum stăteau aşteptând, nemişcaţi şi îngroziţi. Se auzi un zgomot ciudat şi apoi se lăsă tăcerea.

— Ce crezi că face? şopti Harry.

— Probabil că se pregăteşte să ne atace, zise Ron.

Aşteptară tremurând, neîndrăznind nici să se mişte.

— Crezi c-a plecat? şopti iar Harry.

— N-am nici cea mai vagă idee…

Apoi, din dreapta lor, sfâşie întunericul o lumină atât de puternică, încât amândoi îşi puseră mâinile la ochi. Colţ scheaună şi încercă să fugă, dar nimeri într-o tufă de spini şi începu să scheaune şi mai tare.

— Harry! strigă Ron, răsuflând uşurat. Harry, e maşina noastră!

— Cum?!

— Haide!

Harry îl urmă pe Ron spre lumină, împiedicându-se şi împleticindu-se. O clipă mai târziu ajunseseră într-o poiană.

Maşina domnului Weasley stătea, goală, în mijlocul unui cerc de copaci groşi şi înalţi, sub un acoperiş de ramuri dese, cu farurile aprinse. În timp ce Ron se duse spre ea, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, maşina se mişcă încet spre el, exact ca un câine mare, turcoaz, care-şi întâmpina stăpânul.

— A fost aici în tot acest timp! zise Ron, bucuros, dându-i ocol. Uită-te la ea… Pădurea a sălbăticit-o…

Aripile maşinii erau zgâriate şi împroşcate cu noroi. Se pare că pornise de una singură prin pădure. Colţ nu părea să o îndrăgească prea tare. Stătea lipit de Harry, care îl simţea cum tremură de frică. Respiraţia i se mai potoli şi Harry îşi puse bagheta la loc, în buzunarul hainei.

— Şi noi care credeam că o să ne atace! zise Ron, aplecându-se spre maşină şi mângâind-o. De atâtea ori m-am întrebat unde s-a dus!…

Harry cercetă pământul inundat de lumină după urmele păianjenilor, dar aceştia fugiseră, speriaţi de lumina farurilor.

— I-am pierdut, zise el. Hai să mergem să-i căutăm.

Ron nu zise nimic şi nici nu se clinti din loc. Ochii îi rămăseseră aţintiţi pe ceva, aflat cam la doi metri deasupra pădurii, chiar în spatele lui Harry. Pe chip i se citea o groază cumplită.

Harry nu avu timp nici măcar să se întoarcă. Se auzi un zgomot puternic şi deodată simţi cum ceva mare şi păros îl înşfăcă de mijloc, ridicându-l de la pământ. Acum atârna cu capul în jos, zvârcolindu-se îngrozit. Se auzi iar un fâşâit şi picioarele lui Ron părăsiră şi ele pământul. Colţ scheună şi scânci, iar în clipa următoare, era absorbit şi el între ramurile copacilor întunecaţi.

Cu capul în jos, Harry văzu că cel care îl capturase se deplasa pe cele şase picioare ale sale, extrem de lungi şi păroase, cu primele două ţinându-l strâns. La capătul acestora se găseau nişte cleşti negri şi lucioşi. În spatele lui, se auzea o altă creatură, care îl căra pe Ron, fără nici o îndoială. Se îndreptau chiar spre inima pădurii. Harry îl auzea pe Colţ, luptându-se să se elibereze din ghearele unui al treilea monstru, scheaunând cât de tare putea. Harry nu ar fi putut să ţipe nici dacă ar fi vrut, era ca şi când şi-ar fi lăsat vocea alături de maşina din pădure.

Nu a ştiut niciodată cât a stat în cleştii creaturii aceleia îngrozitoare, dar veni un moment în care întunericul se risipi brusc, îndeajuns ca să-şi dea seama că pământul împânzit cu frunze până atunci era năpădit de păianjeni. Mişcându-şi gâtul, Harry îşi dădu seama că erau pe marginea unei văi, curăţate de copaci, astfel încât stelele străluceau deasupra celei mai oribile scene, pe care o văzuse vreodată în viaţa lui.

Puzderie de păianjeni! Nu păianjeni micuţi, ca cei pe care îi urmăriseră ei, ci păianjeni cât casa, cu opt ochi şi şase picioare, negri, păroşi, gigantici. Exemplarul enorm care îl ducea pe Harry coborî panta abruptă, spre o pânză boltită, aflată chiar în mijlocul văii, în timp ce confraţii lui se adunară repede din toate părţile, clănţănind din cleşti, entuziasmaţi la vederea prăzii.

Când îi dădu drumul păianjenul, Harry căzu în patru labe. Ron şi Colţ se prăbuşiră lângă el.

Colţ nu mai scâncea, ci se ghemuise neputincios la pământ de frică. Ron arăta exact la fel cum se simţea şi Harry. Gura îi era larg deschisă ca şi când ar fi ţipat, iar ochii stăteau gata să-şi iasă din orbite.

Harry îşi dădu seama brusc că păianjenul care îi dăduse drumul zicea ceva. Era greu de spus ce anume, având în vedere că la fiecare cuvânt pe care îl zicea îşi zăngănea cleştii.

— Aragog! strigă acesta. Aragog!

Iar din centrul plasei boltite şi încâlcite, apăru un păianjen de mărimea unui mic elefant, înaintând foarte încet. Era gri pe spate şi pe picioare, iar fiecare ochi de pe faţa lui hidoasă era alb ca laptele. Păianjenul era orb.

— Ce este? zise el, zăngănindu-şi rapid cleştii.

— Oameni, clănţăni păianjenul care îl adusese pe Harry.