Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— E Hagrid? zise Aragog, apropiindu-se, toţi cei opt ochi alburii mărindu-se curioşi.

— Străini, zăngăni păianjenul care îl adusese pe Ron.

— Omorâţi-i, zăngăni Aragog, ameninţător. Dormeam…

— Suntem prieteni cu Hagrid, strigă Harry.

Inima parcă îi ieşise din piept şi acum îi bătea în gât. CLING! CLING! CLANG! făcură cleştii tuturor păianjenilor din acea vale. Aragog făcu o pauză.

— Hagrid nu a mai trimis oameni în valea noastră până acum, zise el abia şoptit.

— Hagrid are necazuri, zise Harry, respirând foarte repede. De asta am venit.

— Necazuri? zise păianjenul bătrân şi lui Harry i se păru că auzise o voce îngrijorată, pe fundalul zgomotelor făcute de cleşti. Dar de ce v-a trimis pe voi?

Harry se gândi să se ridice, dar se hotărî că nu era momentul, nu credea că l-ar fi susţinut picioarele. Aşa că vorbi de pe jos, cât putea de calm.

— Ei cred, cei de la şcoală, că Hagrid a pus un… un… ceva să atace elevii. L-au dus la Azkaban.

Aragog îşi zăngăni cleştii mânios, iar în toată valea răsună ecoul făcut de cleştii celorlalţi păianjeni. Erau ca nişte aplauze, numai că de obicei aplauzele nu-l făceau pe Harry să-i fie rău de frică.

— Dar asta a fost acum mulţi ani, zise Aragog, iritat. Acum mulţi, mulţi ani. Îmi amintesc foarte bine. De asta l-au pus să părăsească şcoala. Au crezut că eu eram monstrul care sălăşluieşte în ceea ce numesc ei Camera Secretelor. Au crezut că Hagrid a deschis Camera Secretelor şi m-a eliberat.

— Şi nu tu… ai ieşit din Camera Secretelor? zise Harry, care simţea o transpiraţie rece alunecându-i pe frunte.

— Eu? zise Aragog, zăngănind supărat. Eu nu m-am născut în castel. Eu vin de pe un tărâm îndepărtat. Un călător m-a dăruit lui Hagrid când eram încă ou. Hagrid era micuţ pe atunci, dar a avut grijă de mine, m-a ascuns într-un dulap în castel, hrănindu-mă cu resturi de la masă. Hagrid este bunul meu prieten, un om tare bun. Când am fost descoperit şi acuzat de moartea acelei fetiţe, m-a protejat. De atunci trăiesc aici în pădure, unde încă mă mai vizitează Hagrid. Mi-a găsit şi o soţie, Mosag, şi vezi cum ni s-a mărit familia, numai datorită bunătăţii lui Hagrid…

Harry îşi adună ceea ce mai rămăsese din curajul său.

— Deci tu nu ai… nu ai atacat niciodată pe nimeni?

— Niciodată, spuse păianjenul bătrân. Aşa îmi ziceau instinctele, dar din respect pentru Hagrid, nu am rănit niciodată o fiinţă umană. Fetiţa aceea a fost găsită moartă în baie. Eu nu am văzut niciodată o altă parte a castelului în afară de dulapul în care am crescut. Speciei noastre îi place întunericul şi liniştea…

— Dar atunci… Ştii cine a omorât-o pe fetiţa aceea? întrebă Harry. Pentru că orice o fi fost, s-a întors şi atacă iar oamenii…

Cuvintele îi fură acoperite de o furtună de cleşti zăngănind şi picioare frământându-se mânioase. Siluete mari şi negre se agitau în jurul lor.

— Ceea ce trăieşte în castel, zise Aragog, este o creatură străveche, de care nouă păianjenilor ne este teamă, mai mult ca de oricine altcineva. Îmi amintesc bine cât m-am rugat de Hagrid să-mi dea drumul, când am simţit că monstrul umbla liber prin şcoală.

— Ce este? zise Harry, grăbit.

Şi mai multe zăngănituri, şi mai multă agitaţie… Păianjenii păreau să se apropie…

— Nu vorbim de el! spuse Aragog cu asprime. Nu îi pronunţăm numele! Nu i-am spus niciodată lui Hagrid numele acelei creaturi îngrozitoare, deşi m-a întrebat de multe ori.

Harry nu vroia să forţeze nota, nu acum cu păianjenii care îl înconjuraseră din toate părţile. Aragog părea să fie obosit de discuţie. Se îndrepta încet spre pânza sa boltită, dar restul păianjenilor continuau să se deplaseze încet spre Harry şi Ron.

— Atunci, noi plecăm, îi strigă Harry disperat lui Aragog, auzind foşnetele frunzelor din spatele său.

— Să plecaţi? zise Aragog încet. Mă îndoiesc…

— Dar… dar…

— Fii şi fiicele mele nu se ating de Hagrid, la comanda mea. Dar nu le pot interzice carne proaspătă, când apare de bună voie în mijlocul nostru. La revedere, prieten al lui Hagrid.

Harry se întoarse. La câţiva paşi, înălţându-se în jurul lui, era un zid gros de păianjeni, zăngănind din cleşti, nenumăraţii lor ochi strălucind în capetele negre şi păroase…

Chiar cu bagheta la el, Harry ştia că nu îl va ajuta la nimic, erau mult prea mulţi, dar pe când încerca să se ridice, pregătit să moară luptându-se, se auzi un sunet puternic şi o lumină orbitoare se revărsă în vale.

Maşina domnului Weasley cobora panta vijelios, cu farurile aprinse, claxonând continuu, dând păianjenii la o parte, la stânga şi la dreapta, mai mulţi dintre ei fiind aruncaţi pe spate, interminabilele lor picioare agintându-se neputincioase în aer. Maşina puse o frână bruscă în faţa lui Harry şi a lui Ron, iar uşile se deschiseră.

— Ia-l pe Colţ! strigă Harry, aruncându-se pe locul din faţă. Ron înşfăcă de mijloc câinele, care scheauna jalnic, şi îl aruncă pe bancheta din spate. Portierele se trântiră. Ron nu se atinse de acceleraţie, dar maşina nu avea nevoie de el. Motorul vui şi porniră, lovind încă şi mai mulţi păianjeni. Urcară panta ca vântul şi în curând se treziră gonind prin pădure, ramurile ştergând parbrizul şi ferestrele, în timp ce maşina se strecura cu iscusinţă prin locurile accesibile, urmând un drum pe care se vedea că îl cunoştea prea bine. Harry îl privi pe Ron, care încă mai avea gura căscată, însă ochii îşi reveniseră la normal.

— Ai păţit ceva?

Ron privi drept înainte, neputând să vorbească.

Cutreierară ca nebunii prin pădure, Colţ schelălăind disperat pe bancheta din spate. Harry văzu cum oglinda retrovizoare se rupse când se strecurară pe lângă un stejar mare. După zece minute zgomotoase, tensionate, trunchiurile copacilor se făcură din ce în ce mai subţiri, iar Harry putu să zărească din nou petice de cer.

Maşina se opri atât de subit, încât aproape zburară prin parbriz. Ajunseseră la marginea pădurii. Colţ se aruncă la fereastră, dorind cu disperare să coboare din maşină, iar când Harry deschise portiera, o rupse la fugă printre copaci, direct spre casa lui Hagrid, cu coada între picioare. Ieşi şi Harry după câteva minute. Ron păru să-şi recapete simţurile în membre şi îl urmă, cu gâtul încă înţepenit şi cu o expresie năucă. Harry atinse maşina prieteneşte, în semn de mulţumire, înainte ca aceasta să se retragă în pădure şi să dispară.

Harry se întoarse în cabana lui Hagrid să ia Pelerina Invizibilă. Colţ tremura sub o pătură, în coşuleţul său. Când ieşi, Harry îl găsi pe Ron în grădina de dovleci, fiindu-i foarte rău.

— Urmăriţi păianjenii , zise Ron slăbit, ştergându-se cu mâneca la gură. Nu o să-l iert niciodată pe Hagrid pentru asta. Avem noroc că mai trăim.

— Sunt sigur că nu a crezut că Aragog le va face rău prietenilor lui, îi luă apărarea Harry.

— Exact asta e problema lui Hagrid! spuse Ron, lovind peretele cabanei. Întotdeauna crede că monştrii nu sunt atât de răi pe cât se spune şi uite unde a ajuns! într-o celulă din Azkaban!

Acum tremura, fără să se poată controla.

— De ce să ne trimită acolo? Ce am aflat, vreau să ştiu şi eu?

— Că Hagrid nu a deschis niciodată Camera Secretelor, zise Harry, aruncând pelerina peste Ron şi îi atinse mâna, îndemnându-l să meargă. A fost nevinovat!

Ron pufni nervos. Era evident că a-l creşte pe Aragog într-un dulap nu era cel mai bun exemplu de nevinovăţie.