Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Grăbiţi-vă, trebuie să vă duc pe toţi la „Ierbologie”, răcni Plesneală, şi plecară în şir indian, cu Harry, Ron şi Dean la coadă, Ron încă zbătându-se să scape din strânsoarea lor. Numai după ce Plesneală îi scoase din castel, se încumetară să-i dea drumul şi traversară grădina de legume, îndreptându-se spre sere.

Erau mai puţini la ora de „Ierbologie”, acum lipseau doi dintre ei, Justin şi Hermione.

Profesoara Lăstar îi puse pe toţi la treabă, să cureţe smochinii abisinieni de frunze şi ramuri uscate. Harry se duse să pună un braţ de rămurele pe movila de îngrăşăminte şi se trezi faţă-n faţă cu Ernie Macmillan, care trase adânc aer în piept şi spuse foarte protocolar:

— Harry, nu vreau decât să-ţi spun că îmi pare tare rău că te-am suspectat vreodată. Ştiu că nu ai ataca-o niciodată pe Hermione Granger şi îmi pare rău pentru toate lucrurile pe care le-am spus despre tine. Acum suntem toţi în aceeaşi oală şi… dacă vrei… Întinse o mână grăsuţă, pe care Harry i-o strânse cu prietenie.

Ernie şi prietena lui, Hannah, veniră să lucreze la acelaşi smochin, împreună cu Harry şi Ron.

— Individul ăla, Draco Reacredinţă, zise Ernie, tăind rămurele uscate, pare să fie foarte mulţumit de toate astea, nu? Ştiţi, cred că el ar putea fi moştenitorul lui Viperin.

— Da' deştept mai eşti, zise Ron, care, spre deosebire de Harry, nu îl iertase atât de uşor pe Ernie.

— Tu crezi că este Reacredinţă, Harry? întrebă Ernie.

— Nu, zise Harry, atât de hotărât, încât Ernie şi Hannah rămaseră tablou.

O secundă mai târziu, Harry zări ceva ce îl făcu să-l lovească pe Ron cu mâna în care ţinea foarfeca.

— Au! Ce naiba…

Harry arătă spre o porţiune de pământ, la depărtare de câţiva paşi. Mai mulţi păianjeni mari şi negri se târau prin ţărână.

— A, da, zise Ron, încercând — însă nereuşind — să pară bucuros. Dar nu putem să-i urmărim acum…

Ernie şi Hannah ascultau curioşi.

Harry privi cum păianjenii o luară la fugă.

— Se pare că se duc spre Pădurea Interzisă…

Iar Ron păru şi mai nefericit din acea cauză.

La sfârşitul orei, profesoara Lăstar îi conduse la ora de „Apărare contra Magiei Negre”. Harry şi Ron rămaseră în urma celorlalţi, pentru a putea discuta nestingheriţi.

— Va trebui să folosim iar Pelerina Fermecată, îi spuse Harry lui Ron. Putem să-l luăm cu noi pe Colţ. E obişnuit să se ducă în pădure cu Hagrid, ne-ar putea fi de ajutor.

— Da, zise Ron, care îşi frământa bagheta în mâini, cu nervozitate. Hm… eu n-aş… Nu se spune că sunt vârcolaci în pădure?

Îşi ocupară locurile lor obişnuite, în spatele clasei, la ora lui Lockhart.

Preferând să nu răspundă la acea întrebare, Harry îi spuse:

— Sunt şi lucruri frumoase acolo. Centaurii sunt de treabă… şi unicornii!

Ron nu mai fusese niciodată în Pădurea Interzisă. Harry intrase o singură dată în pădure, dar sperase să nu mai fie nevoit să o facă vreodată.

Lockhart intră în clasă şi toată lumea îl privi cu atenţie. Toţi ceilalţi profesori din castel erau mai posomorâţi decât de obicei, însă Lockhart era în al nouălea cer.

— Ei, şi voi, se cocoşi el, aruncând zâmbete în toate părţile, ce-i cu feţele astea, atât de triste?

Toţi schimbară priviri exasperate, dar nimeni nu răspunse.

— Chiar nu vă daţi seama, continuă Lockhart, vorbind rar, de parcă ar fi fost cu toţii săraci cu duhul, pericolul a trecut! Vinovatul a fost prins!

— Cine spune asta? întrebă Dean Thomas, tare.

— Dragă tinere, Ministrul Magiei nu l-ar fi luat pe Hagrid, dacă nu ar fi fost sigur sută la sută că era vinovat, zise Lockhart, pe tonul unei persoane care explica simplu că unu şi cu unu făceau doi.

— Ba da, ar face-o, zise Ron, chiar mai tare decât Dean.

— Îmi place să cred că eu ştiu ceva mai mult decât tine despre arestarea lui Hagrid, domnule Weasley, zise Lockhart, pe un ton ultra satisfăcut.

Ron începu să spună că nu era de aceeaşi părere, însă se opri la mijlocul propoziţiei, când Harry îi dădu un şut zdravăn pe sub bancă.

— Noi nu eram acolo, ţii minte? îi şopti Harry.

Dar veselia dezgustătoare a lui Lockhart, aluziile lui la faptul că el fusese de părere întotdeauna că Hagrid nu era bun de nimic, cât de convins era el că toată tărăşenia se terminase, îl iritară atât de mult pe Harry, încât îşi dorea din tot sufletul să arunce cu „Hoinărind cu vampirii” exact în mutra idioată a lui Lockhart. În schimb, se mulţumi să-i scrie un bilet lui Ron: „Hai s-o facem diseară!”

Ron citi mesajul, înghiţi în sec şi privi lângă el spre locul gol al Hermionei. Aceasta păru să-i grăbească hotărârea, căci aprobă repede din cap.

Camera de zi a Cercetaşilor era mai întotdeauna foarte aglomerată, în ultimul timp, pentru că, începând cu ora şase, Cercetaşii nu aveau unde să se ducă. De asemenea, aveau şi foarte multe subiecte de discutat, rezultatul fiind că de cele mai multe ori camera de zi nu se golea până după miezul nopţii.

Harry se duse să-şi ia Pelerina fermecată din cufăr, imediat după cină, şi îşi petrecu toată seara stând pe ea, aşteptând să se golească încăperea. Fred şi George jucaseră cu ei câteva jocuri cu Pocnitoarea Explozivă, iar Ginny stătea şi se uita la ei, foarte abătută, din scaunul în care stătea de obicei Hermione. Harry şi Ron pierdeau tot timpul, intenţionat, încercând să termine cât mai repede, dar chiar şi aşa trecuse cu mult peste miezul nopţii, când Fred, George şi Ginny se duseră într-un târziu la culcare.

Harry şi Ron aşteptară să audă zgomotul îndepărtat al celor două uşi ale dormitorului închizându-se, după care înşfăcară pelerina, o aruncară peste ei şi se căţărară prin gaura portretului.

Urmă o altă călătorie dificilă prin castel, ferindu-se de toţi profesorii. Într-un sfârşit ajunseră în holul de la intrare, traseră zăvorul uşilor de stejar, se strecurară printre ele, încercând să prevină orice scârţâit, şi păşiră pe pământul luminat de lună.

— S-ar putea, rupse Ron tăcerea, în timp ce mergeau prin iarba întunecată, să ajungem în pădure şi să ne dăm seama că nu avem ce urmări. Se prea poate ca păianjenii aceia să nu fi ajuns în pădure. Este adevărat, păreau că se mişcau într-acolo, dar…

Din fericire, vocea i se stinse treptat.

Ajunseră la casa lui Hagrid, care părea tristă şi deprimantă cu ferestrele ei întunecate. Când Harry deschise uşa, Colţ înnebuni de plăcere când îi văzu. Îngrijoraţi că ar putea să trezească tot castelul cu lătratul lui furtunos, îi dădură repede nişte caramele de melasă, dintr-o conservă de pe cămin, care îi încleştară pe dată colţii.

Harry îşi lăsă Pelerina Fermecată pe masa lui Hagrid. Nu aveau nevoie de ea în pădurea neagră ca smoala.

— Hai, Colţ, mergem la plimbare, zise Harry, mângâindu-l, şi Colţ ieşi bucuros din casă după ei, fugi până la marginea pădurii şi îşi ridică piciorul lângă un smochin.

Harry îşi scoase bagheta şi şopti „Lumos!” Apăru o luminiţă în vârful baghetei, de ajuns să le lumineze drumul în căutarea păianjenilor.

— O idee bună, zise Ron. Aş aprinde-o şi pe a mea, dar ştii bine… ar exploda sau ceva de genul ăsta…

Harry îl bătu pe Ron pe umăr şi arătă spre iarbă. Doi păianjeni singuratici fugeau de lumina baghetei, ascunzându-se în umbra copacilor.