Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Ah, stai puţin, Lucius, zise Fudge, alarmat, Dumbledore suspendat… Nu, nu… ăsta este ultimul lucru de care avem nevoie acum…

— Numirea — sau suspendarea — directorului este problema Guvernatorilor, Fudge, zise domnul Reacredinţă cu calm. Iar dacă Dumbledore nu a reuşit să oprească atacurile…

— Fii atent, Lucius, dacă Dumbledore nu le poate pune capăt, zise Fudge, a cărui faţă începuse să transpire, atunci, cine ar fi în stare?

— Asta rămâne de văzut, zise domnul Reacredinţă, zâmbind răutăcios. Însă având în vedere că toţi doisprezece am votat…

Hagrid se ridică dintr-o săritură, capul său cu părul ciufulit şi negru parcă atingând tavanul.

— Şi pe câţi dintre ei a trebuit să-i ameninţi şi să-i şantajezi până au fost de acord, Reacredinţă, ia zi? răcni el.

— Vai, vai, să ştii că temperamentul ăsta al tău o să-ţi facă probleme la un moment dat, Hagrid, zise domnul Reacredinţă. Te sfătuiesc să nu ţipi aşa şi la gardienii de la Azkaban… Nu o să le placă deloc.

— Dă-l pe Dumbledore la o parte, strigă Hagrid, de-l făcu pe Colţ să se refugieze scheunând în coşul lui, şi toţi cei cu părinţi Încuiaţi nu vor mai avea nici o şansă! O să urmeze crime sângeroase!

— Linişteşte-te, Hagrid, zise Dumbledore, tăios.

Îl privi pe Lucius Reacredinţă.

— Dacă Guvernatorii doresc ca eu să mă retrag, Lucius, desigur, mă voi da la o parte…

— Dar…, se sufocă Fudge.

— Nu! răcni Hagrid.

Dumbledore nu-şi dezlipise ochii săi albaştri, strălucitori, de pe cei verzi, îngheţaţi, ai lui Lucius Reacredinţă.

— Totuşi, urmă Dumbledore, vorbind foarte rar şi clar, în aşa fel încât nici unul dintre ei să nu piardă nici un cuvânt, cred că eşti conştient că eu voi părăsi cu adevărat şcoala doar atunci când nimeni de aici nu îmi va mai fi loial. Şi trebuie să mai ştii şi că Hogwarts va acorda întotdeauna ajutor celor care îl cer.

Pentru o secundă, Harry fu aproape convins că ochii lui Dumbledore se aţintiseră asupra colţului unde erau ascunşi el şi Ron.

— Admirabile sentimente, zise Reacredinţă, făcând o plecăciune. Tuturor ne va fi dor de modul tău… hm… extrem de original şi elegant de a trata lucrurile, Albus, şi sper că succesorul tău va reuşi să împiedice o eventuală crimă.

Se îndreptă spre uşa cabanei, o deschise şi făcu încă o plecăciune, poftindu-l pe Dumbledore să iasă. Fudge, strângând pălăria în mâini, aşteptă ca Hagrid să iasă primul, dar Hagrid rămase pe loc, trase aer în piept şi spuse precaut:

— Dacă ar dori cineva să afle câte ceva, nu ar trebui decât să urmeze păianjenii. Ei le-ar arăta drumul bun! Asta e tot ce-am avut de spus.

Fudge îl privi, uimit.

— Bine, vin, zise Hagrid, punându-şi canadiana din blană de cârtiţă.

Dar chiar când să iasă după Fudge, se opri iar şi spuse tare:

— Şi va trebui să-i dea cineva de mâncare lui Colţ cât sunt eu plecat…

Uşa se trânti în urma lor, iar Ron îşi dădu jos Pelerina Fermecată.

— Acum chiar c-am încurcat-o, spuse el, răguşit. Fără Dumbledore… Ar putea să închidă şcoala chiar din seara asta. Cu el plecat din şcoală, o să avem câte un atac pe zi.

Colţ începu să latre, zgrepţănind la uşa închisă.

Vara se pogora asupra terenurilor din jurul castelului, cerul şi lacul erau de un albastru-intens, iar flori mari cât verzele înfloriseră în sere. Dar fără a-l vedea pe Hagrid de la ferestrele castelului, cutreierând împreună cu Colţ, priveliştea nu i se părea completă lui Harry, ceva era greşit… De fapt, nici în interiorul castelului nu era mai bine… Totul era groaznic de rău.

Harry şi Ron încercaseră să o viziteze pe Hermione, însă acum vizitatorilor le era interzis accesul în aripa spitalului.

— Nu ne mai asumăm nici un risc, le spusese Madam Pomfrey cu asprime, prin uşa întredeschisă a spitalului. Nu, îmi pare rău, este aproape sigur că atacatorul se va întoarce să îi lichideze…

Cu Dumbledore plecat, groaza se răspândise mai repede ca niciodată până atunci, încât soarele care încălzea castelul în exterior părea să se oprească la ferestrele baricadate. Abia dacă mai întâlneai vreun chip prin şcoală, care să nu fie îngrijorat şi încordat, şi orice râset care răsuna acum pe coridoarele şcolii, forţat şi strident, era înăbuşit rapid.

Harry îşi repeta neîncetat în gând ultimele cuvinte ale lui Dumbledore: „eu voi părăsi cu adevărat şcoala doar atunci când nimeni de aici nu îmi va mai fi loial. Şi trebuie să mai ştii şi că Hogwarts va acorda întotdeauna ajutor celor care îl cer.” Dar la ce bun aceste cuvinte? Cui să ceară ajutorul, când toţi erau la fel de speriaţi şi de nedumeriţi, ca şi ei?

Indiciul lui Hagrid despre păianjeni era mult mai uşor de înţeles… Problema era că nu părea să mai fi rămas nici măcar un singur păianjen în castel, pe care să îl poată urma. Harry se uita atent pe oriunde trecea, ajutat — cam fără tragere de inimă — de Ron. O piedică în calea lor era şi faptul că nu puteau să umble de unii singuri, pe unde vroiau, ci trebuiau să meargă prin castel în ceată, alături de alţi Cercetaşi. Majoritatea colegilor lor păreau mulţumiţi de faptul că erau păstoriţi dintr-o clasă în alta de profesori, dar lui Harry i se părea foarte supărător.

Unei singure persoane însă se pare că îi plăcea atmosfera de teroare şi suspiciune. Draco Reacredinţă se plimba prin şcoală, de parcă ar fi fost numit Şef de promoţie. Harry nu îşi dădu seama de ce era atât de mulţumit Draco, până la ora de „Poţiuni”, cam la două săptămâni după ce plecaseră Dumbledore şi Hagrid, când, stând în spatele lui Draco, Harry îl auzi lăudându-se lui Crabbe şi Goyle.

— Am fost convins întotdeauna că tata ar putea să fie cel care se va descotorosi de Dumbledore, spunea el, fără a se obosi să-şi coboare măcar vocea. V-am zis că el e de părere că Dumbledore este cel mai groaznic director pe care l-a avut Hogwarts vreodată. Poate că acum o să avem un director cum trebuie, pe cineva care nu va dori să închidă Camera Secretelor. McGonagall nu va dura mult timp, doar îi ţine locul…

Plesneală trecu pe lângă Harry, fără să zică nimic despre scaunul şi cazanul gol al Hermionei.

— Domnule, zise Draco, tare. Domnule profesor, de ce nu vă înscrieţi pentru postul de director?

— Ei, Reacredinţă, zise Plesneală, deşi nu putu să-şi stăpânească un zâmbet abia schiţat, profesorul Dumbledore nu a fost decât suspendat de către Guvernatori. Îndrăznesc să spun că se va întoarce cât de curând…

— Ei, da! făcu Draco, rânjind. Presupun că veţi avea votul tatălui meu, domnule, dacă veţi dori să candidaţi pentru post. Îi voi spune tatălui meu că sunteţi cel mai bun profesor din lume, domnule…

Plesneală se plimbă zâmbitor prin clasă, mândru ca un păun, neobservându-l — din fericire — pe Seamus Finnigan, care se prefăcea că vomită în ceaunul său.

— Mă mir că ăştia cu „sânge-mâl” nu şi-au făcut bagajele până acum, continuă Reacredinţă. Pariez pe cinci galeoni că următorul dă ortul popii! Păcat că n-a fost Granger…

Mare noroc că tocmai atunci sună clopoţelul… După ultimele cuvinte ale lui Reacredinţă, Ron sărise de pe scaun, iar în agitaţia strângerii cărţilor şi caietelor, încercările sale de a ajunge la Reacredinţă trecură neobservate.

— Dă-mi drumul, mormăi Ron, în timp ce Harry şi Dean îşi încleştaseră mâinile pe braţele sale. Nu-mi pasă, n-am nevoie de baghetă, îl omor cu mâinile goale…