Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Apropiindu-se de castel, Harry aranjă pelerina pentru a se asigura că nu li se vedeau picioarele, apoi deschise uşile scârţâitoare din faţă. Traversară cu grijă holul de la intrare şi apoi urcară cu atenţie scara de marmură, ţinându-şi respiraţia când traversară coridoarele, pe care patrulau străjeri vigilenţi. Ajunseră până la urmă cu bine în camera de zi a Cercetaşilor, unde focul arsese până se făcuse cenuşă. Îşi dădură jos pelerina şi urcară scara întortocheată spre dormitorul lor.

Ron se prăbuşi pe pat, fără a se mai obosi să se dezbrace. Lui Harry, pe de altă parte, nu îi era somn. Rămase pe marginea patului său, gândindu-se intens la ce spusese Aragog.

Creatura care zăcea undeva în castel, aşa credea el, părea să fie un fel de monstru, la fel cum era Cap-de-Mort… Chiar şi altor monştri le era frică să-i pronunţe numele. Dar Harry şi Ron nu erau cu nimic mai aproape de a afla cine era monstrul respectiv sau cum îşi transforma victimele în stane de piatră… Nici chiar Hagrid nu ştiuse niciodată ce se ascundea în Camera Secretelor.

Harry îşi ridică picioarele pe pat şi se lăsă pe perne, uitându-se prin fereastra turnului la luna strălucitoare. Nu ştia ce altceva mai puteau să facă.

Drumurile se înfundau, în toate direcţiile. Cruplud prinsese persoana greşită, moştenitorul lui Viperin scăpase şi nimeni nu putea să-şi dea seama dacă era aceeaşi persoană, sau altcineva, cea care deschisese Camera Secretelor de data aceasta. Nu mai aveau pe cine să întrebe. Harry stătea, încă întorcând pe toate feţele ce spusese Aragog.

I se făcuse somn, când ceea ce părea să fie ultima lor speranţă îi veni brusc în minte şi se ridică dintr-o dată în capul oaselor.

— Ron, şopti el prin întuneric. Ron!

Ron se trezi cu un scheaunat ca al lui Colţ, privi în jur şi îl văzu pe Harry.

— Ron… fetiţa aceea care a murit… Aragog a zis că a fost găsită într-o baie, zise Harry, făcând abstracţie de sforăiturile lui Neville din colţ. Dar dacă ea nu a părăsit niciodată baia? Dacă e încă acolo?

Ron se frecă la ochi, încruntându-se în lumina lunii. Şi apoi înţelese.

— Doar nu crezi… Nu!… Plângăcioasa Myrtle?

— De atâtea ori am fost în baia aia, zise Ron, enervat, la micul dejun din ziua următoare, şi am fi putut s-o întrebăm, şi acum…

Fusese destul de greu să încerce să caute păianjenii. Dar să scape de profesorii lor destul de mult timp cât să poată să se strecoare într-o toaletă de fete, ba mai mult, într-una care, pe lângă multe altele, era chiar lângă locul unde avusese loc primul atac, era aproape imposibil…

Dar ceva se întâmplă la prima lor oră de „Transfigurări”, care le alungă Camera Secretelor din minte, pentru prima oară în ultimele săptămâni. Timp de zece minute, profesoara McGonagall le vorbi despre examenele care începeau pe întâi iunie, din ziua aceea într-o săptămână.

— Examene? urlă Seamus Finnigan. Tot mai dăm examene?

Se auzi o bufnitură puternică în spatele lui Harry, deoarece bagheta lui Neville alunecase şi făcuse să dispară un picior al băncii. Profesoara McGonagall o repară cu o vrajă şi se întoarse, încruntându-se, către Seamus.

— Scopul pentru care ţinem şcoala deschisă în aceste momente este ca voi să puteţi primi o educaţie cât mai solidă, spuse ea tăios. În consecinţă, examenele vor avea loc ca de obicei şi sunt convinsă că vă veţi da toată silinţa!

Să-şi dea silinţa! Lui Harry nici nu-i trecuse prin minte că vor mai da examene, cu tot stresul de la castel. Se auziră şoapte răzvrătite în toată clasa, ceea ce o făcu pe profesoara McGonagall să se supere şi mai tare.

— Indicaţiile profesorului Dumbledore au fost ca şcoala să funcţioneze cât mai normal posibil, zise ea. Iar asta, nici nu e nevoie să vă spun, înseamnă să aflăm cât aţi învăţat anul acesta!

Harry privi în jos către cei doi iepuri albi pe care trebuia să-i transforme în papuci. Ce învăţase până atunci, în anul acela? Nu găsea nimic folositor, la care să se poată da vreun examen…

Ron arăta de parcă tocmai i s-ar fi spus că trebuia să se ducă să trăiască în Pădurea Interzisă.

— Îţi dai seama cum va fi să dau examenele cu asta? îl întrebă el pe Harry, arătându-i bagheta, care începuse să fluiere cu putere.

Cu trei zile înainte de primul examen, profesoara McGonagall făcu un alt anunţ la micul dejun.

— Am veşti bune, zise ea, iar Marea Sală, în loc să tacă, explodă.

— Se întoarce Dumbledore! strigară mai mulţi, foarte bucuroşi.

— L-aţi prins pe moştenitorul lui Viperin! chiţăi o fată de la masa Ochilor-de-Şoim.

— Sunt permise iar meciurile de Vâjthaţ! strigă Baston, entuziasmat.

Când se potoli gălăgia puţin, profesoara McGonagall le spuse:

— Doamna profesoară Lăstar m-a anunţat că mătrăgunele sunt în sfârşit gata de folosit. În această seară, vom putea să-i înviem pe cei care au fost pietrificaţi. Nu este cazul să vă reamintesc că unul dintre ei va putea să ne spună cine sau ce l-a atacat. Sper că acest an îngrozitor se va termina o dată cu prinderea vinovatului!…

Urmă o furtună de urale şi aplauze. Harry privi spre masa Viperinilor şi nu fu surprins să observe că Draco Reacredinţă nu se alăturase bucuriei generale. Ron, pe de altă parte, părea foarte fericit, cum nu mai fusese de mult timp.

— Nu contează că nu am întrebat-o pe Myrtle, atunci! îi spuse el lui Harry. Probabil că Hermione va avea toate răspunsurile când o s-o trezească! Să ştii că o să înnebunească atunci când o să afle că mai sunt trei zile până la examene. Nu a recapitulat nimic… Poate ar fi mai bine să o lăsăm aşa cum este acum până se termină examenele…

Chiar atunci, Ginny Weasley veni şi se aşeză lângă Ron. Părea încordată şi emoţionată, iar Harry observă cum îşi frământa mâinile în poală.

— Ce s-a întâmplat? zise Ron, servindu-se cu încă o porţie de budincă.

Ginny nu spuse nimic, ci privi masa Cercetaşilor cu o privire speriată, care îi amintea lui Harry de cineva, însă nu îşi amintea de cine…

— Hai, zi odată! făcu Ron, uitându-se fix la ea.

Harry şi dădu seama deodată de cine îi amintise Ginny. Se legăna uşor în scaunul ei, în faţă şi în spate, exact ca Dobby când era extrem de aproape de a dezvălui informaţii interzise.

— Trebuie să îţi spun ceva, şopti Ginny, având grijă să nu privească spre Harry.

— Ce este? zise Harry.

Ginny părea să-şi găsească greu cuvintele potrivite.

— Ce-i? întrebă Ron.

Ginny deschise gura, însă din ea nu ieşi nici un sunet. Harry se aplecă şi spuse încet, astfel încât să nu-l audă decât Ginny şi Ron.

— Este ceva despre Camera Secretelor? Ai văzut ceva? Se poartă cineva ciudat?

Ginny oftă, dar chiar atunci apăru Percy Weasley, părând obosit şi secătuit.

— Dacă ai terminat de mâncat, stau eu în locul tău. Ginny. Sunt mort de foame, abia am terminat tura de patrulare…

Ginny sări ca arsă, îi aruncă lui Percy o privire speriată şi plecă grăbită. Percy se aşeză şi luă o cană din mijlocul mesei.

— Percy! zise Ron, supărat. Era pe punctul de a ne spune ceva important!

La jumătatea înghiţiturii de ceai, Percy se înecă.

— Ce fel de lucru important? spuse el, tuşind.

— Tocmai am întrebat-o dacă a văzut ceva ciudat, şi începuse să ne spună…

— A… asta… asta nu are nici o legătură cu Camera Secretelor, zise Percy imediat.