Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— De unde ştii? zise Ron, ridicându-şi sprâncenele.

— Păi… hm… ca să ştii şi tu… Ginny… hm… m-a văzut acum câteva zile când… ei, nu contează… important e că m-a văzut făcând ceva şi eu… hm… am rugat-o să nu spună nimănui. Sincer să fiu, am crezut că o să se ţină de cuvânt. De fapt e o nimica toată, dar aş prefera să…

Harry nu îl văzuse niciodată pe Percy atât de stânjenit.

— Ce făceai, Percy? spuse Ron, zâmbind. Hai, spune-ne, promitem să nu râdem.

Percy nu îi întoarse zâmbetul.

— Te rog dă-mi o chiflă, Harry, sunt lihnit.

Harry ştia că misterul ar fi putut fi dezvăluit a doua zi şi fără ajutorul lor, dar nu era dispus să piardă nici o ocazie de a vorbi cu Myrtle… Şi, spre bucuria lui, aşa se şi întâmplă spre prânz, când Gilderoy Lockhart îi conducea la ora de „Istoria Magiei”.

Lockhart, care îi asigurase de atâtea ori că pericolul a trecut, doar pentru a fi contrazis imediat, era acum absolut convins că nici nu mai merita să-i conducă pe coridoare. Părul nu îi era la fel de pomădat ca de obicei, părea că nu dormise aproape toată noaptea, patrulând la etajul patru.

— Ţine-ţi minte ce vă spun, spuse el, conducându-i după un colţ, primele cuvinte care vor ieşi din gurile acelor bieţi studenţi pietrificaţi vor fi „Hagrid a fost”. Sincer să fiu, mă mir că profesoara McGonagall crede că sunt necesare toate aceste măsuri de precauţie.

— Complet de acord, domnule, zise Harry, făcându-l pe Ron să-şi scape cărţile de uimire.

— Îţi mulţumesc, Harry, zise Lockhart, binevoitor, aşteptând să treacă un şir lung de Astropufi. Vreau să spun că noi profesorii avem şi aşa destule probleme pe cap, în afară de a conduce elevii şi a sta nopţile de pază…

— Exact, zise Ron, care înţelesese ce vroia Harry. De ce nu ne lăsaţi aici, domnule, nu mai avem de traversat decât un singur coridor.

— Ştii ceva, Weasley, cred că aşa vei face, zise Lockhart. Chiar trebuie să mă duc să-mi pregătesc ora următoare…

Şi se îndepărtă de ei.

— Să-şi pregătească ora, bombăni Ron în urma lui. Mai degrabă, s-a dus să-şi pună părul pe bigudiuri!

Îi lăsară pe ceilalţi Cercetaşi să le-o ia înainte, apoi ţâşniră pe un coridor lăturalnic şi fugiră spre baia Plangăcioasei Myrtle. Dar exact când se felicitau unul pe altul pentru strălucitul plan…

— Potter! Weasley! Ce faceţi?

Era profesoara McGonagall, buzele sale părând alcătuite din cele mai subţiri linii.

— Noi… ne…, se bâlbâi Ron, ne duceam să… să o vedem pe…

— Hermione, zise Harry.

Şi Ron şi profesoara McGonagall se uitară la el.

— Nu am văzut-o de secole, doamnă profesoară, continuă Harry, grăbit, făcându-i lui Ron semn cu piciorul, şi ne-am gândit să ne furişăm în aripa spitalului, ştiţi, şi să-i spunem că mătrăgunele au ajuns la maturitate şi să… hm… să nu-şi facă griji.

Profesoara McGonagall încă îi mai fixa cu privirea, iar pentru un moment Harry crezu că o să explodeze, dar când vorbi avea o voce neobişnuit de înţelegătoare.

— Desigur, spuse ea, şi Harry, uimit, văzu o lacrimă strălucind în ochii ei ca două mărgele. Desigur, înţeleg că cel mai greu le-a fost prietenilor celor care au fost împie… Înţeleg. Da, Potter, bineînţeles că puteţi s-o vizitaţi pe domnişoara Granger. Îi voi spune profesorului Binns unde v-aţi dus. Spuneţi-i lui Madam Pomfrey că aveţi permisiunea mea.

Harry şi Ron plecară, abia îndrăznind să creadă că scăpaseră de pedeapsă. Dând colţul, o auziră pe profesoara McGonagall suflându-şi nasul.

— Asta, zise Ron, a fost cea mai bună poveste pe care ai copt-o vreodată.

Acum nu mai aveau ce să facă, trebuiau să se ducă în aripa spitalului şi să o anunţe pe Madam Pomfrey că aveau permisiunea profesoarei McGonagall să o viziteze pe Hermione.

Madam Pomfrey îi lăsă, însă îi privi foarte neîncrezătoare.

— Nu are nici un sens să vorbeşti cu o persoană pietrificată, spusese ea, şi, când ajunseră lângă Hermione, fură nevoiţi să admită că avea dreptate.

Era clar că Hermione nu avea nici cea mai vagă senzaţie că primise vizitatori şi că era acelaşi lucru dacă i-ar fi spus noptierei să nu-şi facă griji şi că va fi totul bine.

— Totuşi mă întreb dacă a văzut atacatorul? zise Ron, privind trist chipul rigid al Hermionei. Pentru că dacă i-a împietrit de la spate, nu va şti nimeni niciodată…

Dar Harry nu se uita la chipul fetei. Era mult mai preocupat de mâna ei dreaptă. Stătea încleştată deasupra păturii, şi apropiindu-se văzu că avea o hârtiuţă strânsă în pumn.

Asigurându-se că Madam Pomfrey nu era prin preajmă, îi arătă şi lui Ron.

— Încearcă s-o scoţi, şopti Ron, mutându-şi scaunul în aşa fel încât Madam Pomfrey să nu-l poată vedea pe Harry.

Nu era o sarcină deloc uşoară. Hârtiuţa era atât de încleştată în mâna fetei, încât Harry era aproape convins că o va rupe. În timp ce Ron stătea de pază, trase, răsuci şi, până la urmă, după câteva minute încordate, hârtiuţa fu eliberată din strânsoare.

Era o pagină ruptă dintr-o carte veche din bibliotecă. Harry o despături entuziasmat şi Ron se aplecă pentru a o putea citi şi el.

Dintre numeroasele creaturi şi monştri fioroşi care rătăcesc pe tărâmul nostru , nu există nici una mai interesantă sau mai periculoasă decât baziliscul , cunoscut şi ca Regele Şerpilor . Acest şarpe , care poate atinge dimensiuni gigantice şi poate trăi sute de ani , este născut dintr-un ou de găină , clocit de o broască . Metodele sale de a ucide sunt uimitoare , căci în afară de colţii lui , veninoşi şi mortali , baziliscul te poate ucide şi cu privirea , iar toţi cei care sunt atinşi de raza ochiului său vor suferi o moarte subită . Păianjenii se tem de bazilisc , acesta fiind duşmanul lor de moarte , iar baziliscul se teme doar de cântatul cocoşului , care îi este fatal .

Iar sub aceasta, fusese scris un singur cuvânt — Harry recunoscu scrisul Hermionei — Ţevi .

Era ca şi când cineva ar fi aprins o lumină în capul lui.

— Ron, şopti el, ăsta este răspunsul! Monstrul din Camera Secretelor este un bazilisc, un şarpe enorm! De aceea auzeam vocea aceea peste tot, numai eu şi nimeni altcineva… Din cauză că eu înţeleg limba reptomită…

Harry privi spre paturile din jurul său.

— Baziliscul omoară oamenii doar uitându-se la ei, dar nimeni nu a murit, pentru că nimeni nu l-a privit în ochi. Colin l-a văzut prin aparatul de fotografiat. Baziliscul i-a ars filmul din aparat, dar Colin a fost doar transformat în stană de piatră. Justin… probabil că Justin a văzut baziliscul prin Nick Aproape-Făr-de-Cap! Nick a fost lovit în plin, dar nu a putut să moară, fiindcă era deja mort, iar… iar Hermione şi fata aceea Ochi-de-Şoim au fost găsite cu o oglindă lângă ele. Hermione probabil că tocmai îşi dăduse seama că monstrul era un bazilisc. Pot să pun pariu pe orice că Hermione i-a zis fetei de lângă ea să se uite amândouă după colţ, privind printr-o oglindă! Iar fata aceea a ridicat oglinda… şi…

Ron rămase cu gura căscată.

— Şi Doamna Norris? şopti el, emoţionat.

Harry se gândi mult, imaginându-şi scena din teribila noapte de Halloween.

— Apa… spuse el încet, inundaţia din baia Plângăcioasei Myrtle… Pariez că Doamna Norris a văzut reflexia monstrului în balta din faţa uşii…