Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Cercetă pagina mai amănunţit, foarte emoţionat. Cu cât se uita mai bine la ea, cu atât totul căpăta şi mai mult sens.

— „Cântatul cocoşului îi este fatal!” citi el cu voce tare. Cocoşii lui Hagrid au fost omorâţi! Moştenitorul lui Viperin nu a vrut să mai rămână vreun cocoş în jurul castelului, o dată ce a fost deschisă Camera Secretelor! „Păianjenii se tem de el!” Totul se potriveşte!

— Dar cum s-a deplasat baziliscul prin castel? mai întrebă Ron. Un şarpe mare şi hidos… Cineva trebuie să-l fi văzut…

Harry, pe de altă parte, îi arătă cuvântul pe care îl scrisese Hermione în josul paginii.

— Ţevi , zise el. Ţevi… Ron, a folosit instalaţiile de apă! Eu am auzit vocea aceea venind din pereţi…

Ron îl apucă deodată pe Harry de mână.

— Intrarea în Camera Secretelor! zise el, răguşit. Dacă este o toaletă… dacă este…

— … baia Plângăcioasei Myrtle! completă Harry. Rămaseră acolo, extrem de emoţionaţi, nevenindu-le parcă să creadă.

— Asta înseamnă că, zise Harry, nu sunt doar eu singurul reptomit din şcoală… Este şi moştenitorul lui Viperin! Aşa controlează baziliscul!

— Ce facem? zise Ron, ai cărui ochi aveau o lucire stranie. Mergem chiar acum la McGonagall?

— Hai să mergem la cancelarie, zise Harry, ridicându-se. O să fie acolo în zece minute, mai e puţin până la pauză…

Coborâră scările în fugă. Nedorind să fie găsiţi pe coridor, se duseră direct în cancelaria pustie, în acel moment. Era mare, cu pereţii panelaţi, plină de scaune din lemn negru. Harry şi Ron se plimbară în jurul ei, prea emoţionaţi ca să stea jos.

Dar clopoţelul care anunţa pauza nu sună…

În schimb, se auzi vocea profesoarei McGonagall, răsunând pe coridoare, amplificată prin magie:

— Toţi elevii să meargă în camerele lor imediat! Toţi profesorii să se întoarcă în cancelarie . Cât mai repede , vă rog!

Harry se întoarse spre Ron.

— Un alt atac? Tocmai acum?

— Ce facem? zise Ron, îngrozit. Ne întoarcem în camera noastră?

— Nu, hotărî Harry, privind în jur.

În stânga lui, se afla un fel de garderobă urâtă, în care erau îngrămădite pelerinele profesorilor.

— Aici! Să auzim despre ce este vorba… Apoi le putem spune ce-am aflat…

Se ascunseră acolo, ascultând sunetul paşilor sutelor de oameni, elevi şi profesori, care tropăiau pe deasupra, apoi uşa cancelariei se dădu de perete. Printre cutele pelerinelor, văzură profesorii intrând în cancelarie. Unii dintre ei erau nelămuriţi, alţii erau de-a dreptul speriaţi. Apoi sosi şi profesoara McGonagall.

— S-a întâmplat, se adresă ea cancelariei, peste care domnea tăcerea. Un elev a fost capturat de monstru! Chiar în Camera Secretelor!

Profesorul Flitwick scoase un icnet. Profesoara Lăstar îşi duse mâinile la gură. Plesneală se sprijini cu putere de spătarul unui scaun şi spuse:

— Cum de eşti aşa de sigură?

— Moştenitorul lui Viperin, continuă profesoara McGonagall, foarte palidă, a lăsat un alt mesaj. Chiar sub primul. „Scheletul ei va zăcea în Camera Secretelor pentru totdeauna!”

Profesorul Flitwick izbucni în lacrimi.

— Cine este? întrebă Madam Hooch, care se prăvălise într-un scaun, cu genunchii tremurând. Care elevă?

— Ginny Weasley, spuse profesoara McGonagall.

Harry simţi cum Ron se scurge încet pe podeaua garderobei, la picioarele lui.

— Va trebui să trimitem toţi elevii acasă mâine, zise profesoara McGonagall. Acesta este sfârşitul Şcolii Hogwarts.

Dumbledore a spus mereu…

Uşa cancelariei se deschise iar la perete. Pentru un moment, Harry fu convins că era Dumbledore. Dar era Lockhart, care radia de fericire.

— Îmi pare atât de rău… am aţipit… Ce-am pierdut!… Nu păru să observe că ceilalţi profesori îl priveau cumva cu ură şi dispreţ. Plesneală făcu un pas înainte.

— Iată omul nostru, zise el. Omul potrivit! O fată a fost răpită de monstru, Lockhart. Dusă chiar în Camera Secretelor. Momentul tău de glorie a sosit!

Lockhart se albi şi mai tare la faţă.

— Exact, Gilderoy, ciripi profesoara Lăstar. Nu spuneai tu chiar aseară că ai ştiut tot timpul unde este intrarea în Camera Secretelor?

— Eu… păi… eu…, se bâlbâi Lockhart.

— Da, nu mi-ai zis tu că ştii sigur ce e în ea? întări şi profesorul Flitwick.

— Da? Nu-mi amintesc…

— Ţin minte perfect că ai spus că îţi pare rău că n-ai zărit monstrul înainte de a fi arestat Hagrid, zise şi Plesneală. N-ai zis tu că totul a fost făcut de mântuială şi că mai bine îţi dădeau ţie mână liberă de la început?

Lockhart privi chipurile de neclintit ale colegilor săi.

— Eu… eu… niciodată nu… Poate că m-aţi înţeles greşit…

— Atunci te lăsăm pe tine să rezolvi problema, Gilderoy, zise profesoara McGonagall. În seara aceasta e cel mai potrivit moment. Vom avea grijă să nu-ţi stea nimeni în cale. Vei putea să prinzi monstrul de unul singur. Vei avea în sfârşit mână liberă!

Lockhart privi disperat în jurul său, dar nimeni nu îl ajută. Nu mai părea chipeş deloc. Buza începuse să-i tremure, iar în lipsa zâmbetului cu toţi dinţii, pe care îl avea de obicei, semăna cu o mârţoagă bătrână şi obosită.

— F-Foarte bine, zise el. Mă-Mă duc în biroul meu să mă-mă pregătesc…

Ieşi din cameră.

— În regulă, făcu profesoara McGonagall, cu nările fremătând, am scăpat de ăsta! Capii Caselor ar trebui să le spună elevilor ce s-a întâmplat şi că mâine, la prima oră, Expresul de Hogwarts îi va duce acasă. Vă rog să vă asiguraţi că nu sunt elevi în afara camerelor lor!

Profesorii se ridicară, şi plecară unul câte unul.

Era probabil cea mai groaznică zi din viaţa lui Harry. El, Ron, Fred şi George stăteau împreună într-un colţ al camerei de zi a Cercetaşilor, nici unul dintre ei nefiind în stare să scoată vreun cuvânt. Percy nu era acolo. Se dusese să trimită o bufniţă doamnei şi domnului Weasley, apoi se închisese în camera lui.

Nici o după-amiază nu a durat mai mult decât aceea, nicicând nu mai fusese Turnul Cercetaşilor atât de aglomerat şi totuşi atât de tăcut. Aproape de apusul soarelui, Fred şi George se duseră în camera lor, nemaiputând să stea acolo.

— Ginny ştia ceva, Harry, zise Ron, vorbind pentru prima dată de când intraseră în garderoba din cancelarie. De-asta a fost capturată! Nu era vorba de nici o tâmpenie pe care o făcuse Percy. Aflase ceva despre Camera Secretelor. Probabil că de asta a fost…

Ron se opri şi-şi frecă ochii.

— Avea sânge-pur… Aşa că, doar ăsta poate fi motivul…

Harry văzu soarele scufundându-se, roşu ca sângele, la linia orizontului. Se simţea mai rău ca niciodată. Doar dacă ar fi putut să facă ceva… Orice!…

— Harry, zise Ron, crezi că există vreo şansă ca ea să nu fi… ştii tu…

Harry nu ştiu ce să-i răspundă. Nu vedea cum ar mai fi fost Ginny în viaţă…

— Ştii ce? făcu Ron, cred că ar trebui să mergem la Lockhart, să-i spunem ce ştim. O să încerce să intre în Cameră. Să-i spunem unde credem că este intrarea şi că este un bazilisc înăuntru.

Pentru că nu ştia ce altceva puteau să facă şi pentru că simţea nevoia să facă ceva, Harry fu de acord. Cercetaşii din jurul lor erau atât de mâhniţi şi le părea atât de rău pentru fraţii Weasley, încât nimeni nu încercă să-i oprească atunci când se ridicară şi traversară camera, plecând prin gaura din portret.