Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Se uită la Justin, zâmbind, aşteptându-se să-l vadă bucuros sau năucit sau chiar recunoscător… dar cu siguranţă nu se aştepta să-l vadă supărat şi îngrozit!…

— Ce, îţi arde de joacă? strigă el şi, înainte ca Harry să-i poată spune ceva, Justin se întoarse şi ieşi ca o furtună din sală.

Plesneală înaintă un pas, făcu un semn cu mâna şi şarpele dispăru într-un nor mic, negru. Şi Plesneală se uita la Harry într-un fel neaşteptat: o privire şireată şi calculată, care nu-i plăcea deloc lui Harry. Era conştient şi de şoaptele celor de lângă perete. Apoi simţi că îl trage cineva de mantie, de la spate.

— Hai, îi spuse Ron la ureche. Mişcă-te… hai…

Ron îl scoase din sală şi Hermione veni după ei. În timp ce ieşeau pe uşă, cei de pe ambele părţi se dădură la o parte de parcă le-ar fi fost frică să nu se molipsească de ceva de la el. Harry habar nu avea ce se întâmpla şi nici Ron sau Hermione nu îi explicară, până nu îl duseră în camera de zi din Turnul Cercetaşilor. Acolo, Ron îl împinse într-un fotoliu şi îi spuse:

— Eşti un Reptomit . De ce nu ne-ai spus?

— Sunt un ce? întrebă Harry.

— Un Reptomit! zise Ron. Poţi să vorbeşti cu şerpii!

— Ah, da, spuse Harry. Adică, este doar a doua oară când am făcut acest lucru. L-am speriat fără să vreau pe vărul meu, Dudley, cu un boa constrictor, odată, la Grădina Zoologică… e o poveste lungă…, dar şarpele îmi spunea că nu văzuse niciodată Brazilia şi într-un fel l-am eliberat fără să fiu conştient de ce fac. Asta era înainte să aflu că sunt vrăjitor…

— Un boa constrictor ţi-a spus că nu a văzut niciodată Brazilia? repetă Ron, abia şoptit.

— Şi ce? zise Harry. Sunt sigur că mulţi dintre cei de aici o pot face…

— Ba nu pot, zise Ron. Nu este un dar des întâlnit. Harry, e de rău…

— Ce e de rău? zise Harry, începând să se enerveze. Ce-aţi păţit cu toţii? Ascultaţi, dacă nu i-aş fi spus şarpelui să-l lase în pace pe Justin…

— Ah, asta i-ai spus?

— Ce vrei să spui? Erai acolo… m-ai auzit doar…

— Te-am auzit vorbind limba reptomită, zise Ron, limba şerpilor. Ai fi putut să-i spui orice. Nici nu mă mir că Justin a intrat în panică, suna de parcă ai fi pus şarpele să atace pe cineva sau ceva. A fost înfricoşător, să ştii.

Harry rămase tablou.

— Am vorbit o altă limbă? Dar… nu mi-am dat seama… Cum pot vor-bi o limbă fără să-mi dau seama că pot să o vorbesc?

Ron ridică din umeri. Şi el şi Hermione arătau de parcă ar fi murit cineva. Harry nu înţelegea ce era atât de groaznic.

— Vreţi să-mi spuneţi cu ce am greşit oprind un şarpe mare şi urât să-l muşte pe Justin de cap? spuse el. Ce mai contează cum am făcut-o, atâta timp cât Justin nu se va alătura Clubului Decapitaţilor?

— Contează, zise Hermione, spunând ceva într-un sfârşit, pe un ton scăzut, pentru că vorbitul cu şerpii era lucrul care l-a făcut celebru pe Salazar Viperin. De aceea, simbolul casei Viperinilor este un şarpe.

Harry rămase cu gura căscată.

— Exact, zise Ron. Şi acum toată şcoala o să creadă că eşti stră-stră-stră-stră-stră-nepotul lui sau ceva de genul ăsta…

— Dar nu sunt, zise Harry, cuprins de o panică, pe care nu putea să şi-o explice.

— O să vezi că o să-ţi fie foarte greu să dovedeşti că n-ai nimic de-a face cu ei! spuse Hermione. A trăit acum vreo două sute de ani, ai putea fi…

Harry rămase treaz ore întregi în acea noapte. Printr-o gaură dintre draperiile de la patul lui, privea cum zăpada începea să cadă dincolo de fereastra turnului şi îşi punea zeci de întrebări.

Ar fi putut fi descendent din Salazar Viperin? Nu ştia nimic despre familia din partea tatălui, dacă stătea să se gândească… Familia Dursley îi interzisese întotdeauna să pună întrebări despre rudele sale din lumea magiei.

Încet, Harry încercă să spună ceva în limba reptomită. Cuvintele nu vroiau să-i iasă din gură. Se părea că trebuia să fie faţă în faţă cu şarpele, pentru a putea să o facă.

„Dar sunt Cercetaş”, se mai gândi Harry. „Jobenul Magic nu m-ar fi trimis aici, dacă aş fi avut sânge Viperin…”

„Ei”, îi zise o voce răutăcioasă din capul său, „dar Jobenul Magic a ezitat dacă să te pună la Viperini sau nu îţi mai aminteşti…”

Harry se întoarse pe partea cealaltă. Avea să-l vadă pe Justin ziua următoare la „Ierbologie” şi o să-i explice că i-a spus şarpelui să plece, nu îl incita să-l atace, lucru de care (gândi el supărat, lovind perna) şi-ar fi putut da seama orice prost…

Dar în dimineaţa următoare, ninsoarea care începuse noaptea se transformă într-un viscol atât de puternic, încât ultima oră de „Ierbologie” din acel trimestru fu amânată. Profesoara Lăstar vroia să le pună şosete şi fulare mătrăgunelor, o operaţie foarte delicată pe care vroia să o facă ea însăşi, acum că era atât de important ca mătrăgunele să crească repede şi să-i învie pe Doamna Norris şi pe Colin Creevey.

Harry stătea lângă focul din camera de zi din Turnul Cercetaşilor, chi-nuit de aceleaşi gânduri sumbre, în timp ce Ron şi Hermione profitau de ora liberă pentru a juca şahul vrăjitorilor.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Harry, zise Hermione, exasperată, mai ales că un nebun de-al lui Ron îi doborâse calul şi îl târâse în afara tablei de şah, du-te şi vorbeşte cu Justin, dacă este atât de important pentru tine!

Aşa că Harry se ridică şi plecă prin gaura portretului, întrebându-se unde ar putea să fie Justin.

Era mai întunecat decât de obicei în timpul zilei, din cauza zăpezii gri care se zbătea pe la ferestre. Tremurând, Harry trecu pe lângă clasele unde se ţineau orele, aruncând câte o privire pentru a vedea ce se întâmpla înă-untru. Profesoara McGonagall ţipa la cineva care, din câte putu să-şi dea el seama, îşi transformase prietenul într-un bursuc. Rezistând tentaţiei de a vedea ce se întâmplă în continuare, Harry merse mai departe, gândindu-se că Justin ar putea să repete la vreo materie în ora sa liberă, şi se hotărî să se ducă întâi la bibliotecă.

Într-adevăr, un grup de Astropufi care ar fi trebuit să aibă ora de „Ierbologie” erau aşezaţi în fundul bibliotecii, dar nu păreau să înveţe. Printre lungile şiruri de rafturi cu cărţi, Harry le putea vedea capetele apropiate purtând o discuţie ce părea captivantă. Nu îşi putea da seama dacă era şi Justin printre ei. Se îndreptă spre ei, când îi ajunse la urechi câte ceva din ce spuneau. Se opri să asculte, ascunzându-se după rafturi.

— Deci, oricum, zicea un băiat voinic, i-am spus lui Justin să se ascundă în camera noastră. Vreau să spun, dacă Potter l-a marcat drept următoarea sa victimă, ar fi mai bine să se dea la fund pentru un timp. Desigur, Justin se aştepta să se întâmple ceva de genul ăsta, de când i-a scăpat de faţă cu Potter că avea părinţi Încuiaţi… Justin i-a spus chiar că fusese înscris la Eton. Nu este ceva despre care ar trebui să vorbeşti cu moştenitorul lui Viperin prin preajma ta, nu-i aşa?

— Eşti sigur că e Potter, Ernie? zise o fată cu codiţe blonde, cu o voce neliniştită.

— Hannah, zise băiatul voinic, pe un ton sumbru, este un reptomit. Toată lumea ştie că ăsta este semnul vrăjitorilor experţi în Magia Neagră. Ştii vreun vrăjitor decent care poate să se adreseze şerpilor? Viperin însuşi era poreclit Limbă-de-şarpe!

Urmară nişte şoapte referitoare la asta şi Ernie continuă:

— Ţineţi minte ce era scris pe perete? Duşmani ai Moştenitorului , păziţi-vă! Potter a cam avut probleme cu Filch. Şi ce să vezi, tocmai pisica lui Filch este atacată! Elevul acela din primul an, Creevey, îl enervase pe Potter la meciul de Vâjthaţ, făcându-i poze când era căzut în noroi. Şi, ce să vezi, Creevey este atacat!