Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Din nefericire, licoarea era terminată doar pe jumătate. Încă mai aveau nevoie de cornul de Bicorn şi de pielea de bizon, şi singurul loc de unde puteau să facă rost de ele era depozitul secret al lui Plesneală. Harry era de părere că mai degrabă ar înfrunta monstrul din Camera Secretelor, decât să-l prindă Plesneală furând din biroul său.

— Având în vedere că se apropie ora de „Poţiuni”, împreună cu Viperinii, de joi după-amiază, avem nevoie, îi anunţă Hermione, vioaie, de o diversiune. Apoi unul dintre noi se poate strecura în biroul lui Plesneală, să ia ce ne trebuie!

Harry şi Ron se uitară la ea, speriaţi.

— Cred că eu ar trebui să execut furtul propriu-zis, continuă Hermione, pe un ton care nu admitea contrazicere. Voi doi veţi fi exmatriculaţi, dacă mai faceţi vreo boacănă, eu am… dosarul curat! Deci, voi nu trebuie decât să faceţi o harababură de nedescris, care să-l ţină ocupat pe Plesneală pentru aproximativ cinci minute.

Harry surâse stânjenit. Să provoci o harababură cu bună ştiinţă în timpul orei de „Poţiuni”, în timp ce Plesneală preda, era ca şi când ai înţepa în ochi un dragon adormit.

Lecţia de „Poţiuni” fu ţinută în una dintre camerele mari ale pivniţei. Ora din acea după-amiază de joi decurgea ca de obicei. Douăzeci de ceaune fierbeau între mesele de lemn, pe care erau aşezate cântare de aramă şi borcane cu ingrediente. Plesneală se plimba printre aburi, făcând remarci usturătoare despre experienţele Cercetaşilor, în timp ce Viperinii rânjeau mulţumiţi. Draco Reacredinţă, care era elevul preferat al lui Plesneală, se tot zgâia la Ron şi la Harry, ştiind că ar fi fost pedepsiţi cât ai zice „nedrept”, dacă ar fi făcut şi ei acelaşi lucru.

Poţiunea Umflătoare a lui Harry era mult prea diluată, dar el se gândea la lucruri mai importante în acel moment. Aştepta semnalul Hermionei şi abia îl auzea pe Plesneală, care se oprise să-şi bată joc de poţiunea lui apoasă. Când Plesneală se îndreptă spre Neville, cu coada ochiului, Harry o văzu pe Hermione făcându-i semn cu capul.

Harry se lăsă încet pe vine, în spatele cazanului său, scoase un artificiu Filibuster, pe care îl luase de la Fred, şi îl atinse cu bagheta. Artificiul începu să sfârâie şi să scoată scântei. Ştiind că avea doar două secunde la dispoziţie, Harry se ridică, fixă ţinta şi azvârli artificiul drept în cazanul lui Goyle.

Poţiunea lui Goyle explodă, împroşcând toată clasa. Toţi ţipau, fiind stropiţi cu Poţiune Umflătoare. Draco fu nimerit chiar pe faţă şi nasul începu să i se umfle ca un balon. Goyle bâjbâia, cu mâinile la ochi, care se făcuseră cât nişte farfurii. In acest timp, Plesneală încerca să păstreze linişte şi să-şi dea seama ce se întâmplase. Prin toată nebunia aceea, Harry o văzu pe Hermione strecurându-se pe uşă.

— Linişte! LINIŞTE! răcni Plesneală. Toţi cei care aţi fost stropiţi, veniţi aici să vă dau Esenţa contra umflăturilor. Când o să aflu cine a fost de vină…

Harry încercă să nu râdă, văzându-l pe Draco grăbindu-se în faţă, cu capul plecat sub greutatea nasului ca un pepene micuţ. Jumătate din clasă se îmbulzi în jurul catedrei lui Plesneală, unii cu mâinile cât nişte plăcinte, alţii neputând să vorbească, cu buzele şi limba umflate… Harry o văzu pe Hermione întorcându-se în încăpere, cu veşmintele umflate.

După ce toată lumea luă o gură de antidot şi umflăturile se retraseră, Plesneală se apropie de ceaunul lui Goyle şi începu să scobească prin rămăşiţele negre ale artificiului. Se simţi un freamăt în jur.

— Dacă aflu cine l-a aruncat, şopti Plesneală, voi avea grijă să fie exmatriculat!

Harry îşi compuse faţa, sperând să pară a avea o expresie nedumerită. Plesneală se uita direct la el, iar clopoţelul, care sună zece minute mai târziu, fu o adevărată binefacere.

— Ştia că eu am fost, îi zise Harry lui Ron şi Hermionei, în timp ce se îndreptau grăbiţi spre toaleta Plângăcioasei Myrtle. Ascultaţi-mă pe mine…

Hermione aruncă noile ingrediente în ceaun şi începu să amestece cu putere.

— Va fi gata peste două săptămâni, spuse ea, bucuroasă.

— Plesneală nu are cum să dovedească că tu eşti vinovatul, îl asigură Ron pe Harry. Ce ar putea să-ţi facă?

— După câte îl cunosc eu pe Plesneală, ceva rău, zise Harry.

În tot acest timp, poţiunea bolborosea şi se învolbura.

O săptămână mai târziu, Harry, Ron şi Hermione treceau pe lângă holul de la intrare când văzură un grup de colegi care se strânseseră lângă avizier, citind un pergament care abia fusese pus. Seamus Finnigan şi Dean Thomas se dădură la o parte, părând entuziasmaţi.

— Se înfiinţează Clubul Dueliştilor! zise Seamus. Prima întâlnire e în seara asta! Nu mi-ar strica nişte lecţii de duel, cine ştie când mi-ar putea fi de ajutor…

— Ce, crezi că monstrul lui Viperin se duelează? întrebă Ron, dar citi şi el cu mult interes anunţul.

— Pot fi folositoare, făcu Harry către Hermione, în timp ce mergeau la cină. Mergem şi noi?

Harry şi Hermione se hotărâră, aşa că la ora opt, în aceeaşi seară, se duseră în grabă în Marea Sală. Mesele lungi dispăruseră şi apăruse o scenă aurită, de-a lungul unui perete, luminată de mii de lumânări care pluteau pe deasupra. Tavanul era negru, catifelat, şi toată şcoala părea strânsă sub el, toţi având baghetele cu ei şi părând emoţionaţi.

— Mă întreb pe cine vom avea ca profesor? zise Hermione, alăturându-se mulţimii care fremăta. Cineva mi-a spus că Flitwick era campion la dueluri când era tânăr, poate că el e profesorul…

— Doar să nu fie…, începu Harry, dar se opri cu un geamăt: Gilderoy Lockhart urca pe scenă, în toată splendoarea lui, în veşminte de culoarea prunei, însoţit de nimeni altul decât de Plesneală, care era îmbrăcat ca de obicei, în negru.

Lockhart făcu un semn, cerând linişte, şi zise:

— Veniţi, veniţi! Mă vede toată lumea? Mă aude toată lumea? Excelent!

— Iată, profesorul Dumbledore mi-a dat permisiunea să înfiinţez acest club, să vă antrenez pentru cazul în care veţi fi nevoiţi să vă apăraţi, cum am făcut şi eu de nenumărate ori… Pentru mai multe detalii, consultaţi lucrările mele deja publicate. Daţi-mi voie să vi-l prezint pe asistentul meu, profesorul Plesneală, zise Lockhart, zâmbind. Am înţeles că şi el ştie câte ceva despre arta duelului şi a fost amabil să mă ajute să vă ofer o mică demonstraţie scurtă, înainte să începem. Acum nu vreau ca dragii de voi să vă îngrijoraţi… profesorul vostru de „Poţiuni” va scăpa întreg şi nevătămat… nu vă temeţi!

— N-ar fi perfect dacă s-ar lichida unul pe altul? şopti Ron în urechea lui Harry.

Buza de sus a lui Plesneală se încordase. Harry nu înţelegea de ce Lockhart continua să zâmbească… Dacă Plesneală l-ar fi privit pe el aşa crunt, ar fi rupt-o la fugă în direcţie opusă!

Lockhart şi Plesneală se aşezară faţă-n faţă şi se înclinară. Cel puţin, Lockhart se înclină, fluturându-şi mâinile, în timp ce Plesneală îşi clătina enervant capul. Îşi ridicară baghetele ca pe nişte săbii.

— După cum puteţi vedea, ţinem baghetele în poziţia standard de duel, spuse Lockhart către mulţimea tăcută. După ce numărăm până la trei, facem primele farmece. Desigur nici unul dintre noi nu va încerca să-şi ucidă adversarul.

— Eu n-aş fi atât de sigur, bombăni Harry, uitându-se la dinţii rânjiţi ai lui Plesneală.