Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Hai să mergem, se învoi Harry.

Se îndreptară spre uşă cu spatele, dând din cap şi zâmbind tuturor celor care îi priveau, iar peste câteva minute alergau pe coridorul plin de lumânări negre.

— Poate că nu s-a terminat budinca încă, zise Ron, optimist, mergând înainte, spre Marea Sală.

Şi atunci Harry o auzi din nou.

— … sfâşii … distrug … omor …

Era aceeaşi voce, aceeaşi voce glacială, criminală, pe care o auzise în biroul lui Lockhart.

Încremeni, lipit de zidul de piatră, ascultând cu maximă atenţie, uitându-se în jur, cercetând culoarul prost luminat.

— Harry, ce…

— Vocea aceea… taci puţin…

— … atât de înfometat … de atâta timp …

— Ascultaţi! strigă Harry, iar Ron şi Hermione înţepeniră locului, pri-vindu-l cu atenţie pe Harry.

— … să omor … a venit vremea să omor …

Vocea era din ce în ce mai slabă. Harry era convins că se îndepărta, ducându-se undeva, în sus. Un amestec de frică şi emoţie puse stăpânire pe el, în timp ce se uita la tavanul întunecos. Cum putea să se ducă în sus? Era o stafie, pentru care tavanele de piatră nu contau?

— Pe aici, strigă el, şi începu să urce scările în fugă, spre holul de la intrare.

Era inutil să spere că va auzi ceva, fiindcă glasurile vesele de la Serbarea de Halloween răzbăteau din Marea Sală. Harry sui pe scara de marmură până la etajul întâi, urmat de Ron şi Hermione.

— Harry, ce…

— SSST!

Harry îşi ciuli urechile. De departe, de deasupra ringului de dans, din ce în ce mai încet, auzi iar vocea:

— … îmi miroase a sânge … MIROS DE SÂNGE!

Stomacul lui Harry se făcuse ghem.

— O să omoare pe cineva! strigă el şi, ignorând feţele stupefiate ale lui Ron şi Hermione, urcă scările, câte trei trepte deodată, încercând să mai audă vocea, cu tot zgomotul paşilor săi.

Harry fugi de-a lungul coridorului de la etajul doi, cu Ron şi Hermione gâfâind în urma lui, oprindu-se doar când dădură colţul spre un coridor părăsit.

— Harry, ce a fost toată chestia asta? zise Ron, ştergându-şi fruntea transpirată. Eu n-am auzit nimic…

— UITAŢI!

Ceva strălucea pe peretele din faţa lor. Se apropiară încet, încercând să zărească prin întuneric. Cuvinte de un cot fuseseră scrijelite pe peretele dintre două ferestre, scânteind în lumina torţelor aprinse.

— Ce este aia … care atârnă dedesubt? zise Ron, cu un tremur uşor în voce.

Apropiindu-se, Harry aproape alunecă pe o baltă enormă de pe jos. Ron şi Hermione îl prinseră şi se duseră toţi trei lângă inscripţie, cu ochii fixaţi pe silueta întunecată de sub ea. Toţi îşi dădură seama imediat cine era şi se dădură înapoi cu un PLEOŞC!

Doamna Norris, pisica supraveghetorului, era atârnată de coadă, de suportul torţei! Ţeapănă, cu ochii larg deschişi, ficşi.

Pentru câteva minute nu se mişcară din loc. Apoi Ron zise repede:

— Hai să plecăm de-aici!

— Nu, ar trebui să rămânem… să dăm o mână de ajutor…, bălmăji Harry.

— Crede-mă, zise Ron, nu e bine să fim găsiţi aici!

Dar era prea târziu. Un zgomot, ca un tunet îndepărtat, îi anunţă că serbarea se sfârşise. Din ambele capete ale coridorului se auzeau sute de paşi, care urcau scările, şi vocile fericite ale unor oameni sătui. În secunda următoare, elevii năvăliră din ambele părţi.

Discuţiile, învălmăşeala, zgomotul se opriră dintr-o dată când zăriră în faţa ochilor pisica spânzurată de coadă. Harry, Ron şi Hermione erau singuri în mijlocul culoarului. Teste mulţimea de elevi care se îmbulzeau pentru a se holba la priveliştea sinistră se lăsă o tăcere de moarte. Apoi cineva ţipă, spărgând liniştea.

— Duşmani ai Moştenitorului, păziţi-vă! Voi sunteţi următorii, ăştia cu „sânge-mâl”!

Era Draco Reacredinţă. Se împinse în faţa mulţimii, ochii săi verzi şi reci prinzând viaţă, chipul său, de obicei secat: de sânge, roşi, rânjind la vederea pisicii înţepenite.

— Ce se întâmplă aici? Ce s-a întâmplat?

Atras fără îndoială de ţipetele lui Reacredinţă, Argus Filch veni, făcându-şi loc cu coatele prin mulţime. În acel moment o văzu pe Doamna Norris şi se dădu un pas înapoi, strângându-şi faţa în mâini, disperat.

— Pisica mea! Pisica mea! Ce s-a întâmplat cu Doamna Norris? se jeli el.

Ochii îi căzură pe Harry.

— Tu! icni el. Tu! Tu mi-ai omorât pisica! Ai omorât-o! Te ucid! Te…

— Argus!

Dumbledore sosise la faţa locului, urmat de alţi profesori. În câteva minute, trecu de Harry, Ron şi Hermione şi o desprinse pe Doamna Norris de pe mânerul torţei.

— Vino cu mine, Argus, îi spuse el lui Filch. Şi voi, domnule Potter, domnule Weasley şi domnişoară Granger…

Lockhart făcu un pas grăbit în faţă.

— Biroul meu este cel mai aproape, domnule director… chiar deasupra… Vă rog să binevoiţi să…

— Mulţumesc, Gilderoy, zise Dumbledore.

Mulţimea amuţită se dădu la o parte pentru a le face loc. Lockhart, entuziasmat şi dându-şi importanţă, îl urmă pe Dumbledore. La fel, profesorii McGonagall şi Plesneală.

De cum intrară în biroul întunecos al lui Lockhart, se simţi un freamăt pe pereţi. Harry văzu cum câteva dintre pozele lui Lockhart se ascundeau, să nu li se vadă părul pus pe bigudiuri. Lockhart în carne şi oase aprinse lumânările de pe birou şi se retrase în fundul camerei. Dumbledore o puse pe Doamna Norris pe biroul lustruit şi începu să o examineze. Harry, Ron şi Hermione schimbară priviri îngrijorate şi se adânciră în scaunele pe care nu cădea direct lumina lumânărilor.

Vârful nasului lung şi strâmb al lui Dumbledore era doar la doi centimetri depărtare de blana Doamnei Norris.

O cercetă cu atenţie prin ochelarii săi, în formă de semilună, degetele-i lungi împungând-o şi pipăind-o. Profesoara McGonagall era aplecată aproape la fel de mult, încât ajunsese să se uite cruciş. În spatele lor se desluşea Plesneală, retras cât mai în umbră, cu o expresie ciudată pe chip, de parcă încerca din răsputeri să nu zâmbească. Iar Lockhart se plimba în jurul lor, dându-le sfaturi.

— Cu siguranţă a fost omorâtă de un blestem… probabil Tortura Transmogrifă. Am văzut de multe ori cum este folosită, ce ghinion că nu am fost acolo, ştiu contra-blestemul care ar fi salvat-o…

Comentariile lui Lockhart erau însoţite de bocetele răscolitoare ale lui Filch. Era prăbuşit în scaunul de lângă birou, neputând să se uite la Doamna Norris, ascunzându-şi faţa în mâini. Oricât de mult l-ar fi detestat Harry pe Filch, nu putea să nu-i pară un pic rău de el, însă nu îl compătimea ea atât de mult, cât se compătimea pe sine. Dacă Dumbledore îl credea pe Filch, ar fi fost exmatriculat pe viaţă, cu siguranţă.

Dumbledore bombănea cuvinte ciudate încet şi o atingea pe Doamna Norris cu bagheta, dar nu se întâmplă nimic. Era la fel ca şi până atunci, de parcă tocmai ar fi fost împăiată.

— …Îmi amintesc de un incident similar din Oaugadogou, zise Lockhart, o serie de atacuri, toată povestea este prezentată în autobiografia mea. Am reuşit să dotez băştinaşii cu diferite talismane care au rezolvat imediat problema…

Fotografiile lui Lockhart de pe pereţi dădeau din cap aprobator, în timp ce acesta vorbea. Una dintre ele uitase să-şi scoată bigudiurile.