Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Trebuie să ne ducem în dormitor… suntem puţin obosiţi, spuse el, şi amândoi începură să-şi croiască drum spre uşa din partea opusă a camerei, care ducea la o scară circulară spre dormitoarele lor.

— Noapte bună, îi spuse Harry lui Hermione, care era la fel de încruntată ca şi Percy.

Reuşiră să ajungă în partea opusă a camerei, şi apoi la scară, bătuţi încontinuu pe spate. Urcară grăbiţi până sus, şi într-un sfârşit nimeriră la uşa lor, care avea acum o plăcuţă, pe care scria „Anul II”. Intrară în familiara cameră rotundă, cu cele cinci sau patru afişe agăţate cu catifea roşie, cu ferestre înguste în partea de sus. Cuferele fuseseră aduse şi puse la capetele paturilor.

Ron zâmbi cu vinovăţie spre Harry.

— Ştiu că nu ar trebui să mă bucur, dar…

Uşa de la cameră se dădu de perete şi intrară ceilalţi băieţi din anul II, de la Cercetaşi, Seamus Finnigan, Dean Thomas şi Neville Poponeaţă.

— Incredibil! izbucni Seamus.

— Super! zise şi Dean.

— Uimitor! făcu Neville, copleşit de admiraţie.

Harry nu se putu stăpâni. Zâmbi şi el.

Dar în ziua următoare, Harry abia dacă mai zâmbi o singură dată. Lucrurile i-au mers din ce în ce mai rău, începând chiar cu micul dejun din Marea Sală. Cele patru mese lungi erau încărcate cu castronele cu terci de ovăz, platouri cu scrumbii afumate, munţi de pâine prăjită şi farfurii cu ouă şi costiţă afumată, sub tavanul fermecat (noros şi trist, în acea zi). Harry şi Ron se aşezară la masa Cercetaşilor, lângă Hermione. Exemplarul ei din „Expediţii cu vampiri” stătea deschis lângă o cană cu lapte. Simţiră o anumită răceală în felul în care le spuse „'Neaţa!”, ceea ce însemna că încă nu era de acord cu modul în care veniseră. Neville Poponeaţă, pe de altă parte, îi întâmpină voios. Neville era un băiat cu faţa rotundă, cu înclinaţie către accidente şi cu cea mai proastă memorie pe care o întâlnise Harry până atunci la cineva.

— Poşta trebuie să vină în orice moment… cred că bunica îmi trimite nişte lucruri pe care le-am uitat.

Harry abia începuse să-şi mănânce terciul de ovăz, când se auzi un zgomot ca de asediu pe deasupra lor şi vreo sută de bufniţe năvăliră în sală, dându-i ocol şi lăsând scrisori şi pachete mulţimii înfierbântate. Un pachet mare pică în capul lui Neville şi o secundă mai târziu, ceva mare şi gri căzu în cana Hermionei, împroşcând pe toată lumea cu lapte şi pene.

— Errol! zise Ron, trăgând bufniţa de picioare.

Errol se prăbuşi inconştient pe masă, cu picioarele în aer şi cu un plic roşu în cioc.

— O, nu! exclamă Ron.

— N-are nimic, este încă în viaţă, spuse Hermione, împungându-l cu vârful degetului.

— Nu el… ăla …

Ron arătă spre plicul roşu. Pentru Harry era un plic obişnuit, dar Ron şi Neville se uitau la el de parcă urma să explodeze.

— Care e problema? întrebă Harry.

— Mi-a… mi-a trimis o… Urlătoare , zise Ron, terminat.

— Ar trebui s-o deschizi, Ron, şopti Neville, timid. O să fie şi mai rău dacă n-o deschizi… Mi-a trimis şi mie bunica odată şi am ignorat-o şi… a fost groaznic, crede-mă!

Harry îşi mută privirea de la feţele lor năucite la plicul roşu.

— Ce este o urlătoare? întrebă el.

Dar toată atenţia lui Ron era concentrată asupra scrisorii, care începuse să scoată fum pe la colţuri.

— Deschide-o, îl grăbi Neville. O să se termine totul în câteva minute…

Ron întinse o mână tremurătoare, luă uşor plicul din ciocul lui Errol şi îl desfăcu. Neville îşi puse degetele în urechi. O secundă mai târziu, Harry ştiu de ce! Pentru moment crezuse că explodase ceva… Un bubuit ca de tunet umplu sala enormă, scuturând praful din tavan.

— … SĂ FURI MAŞINA, NICI NU M-AŞ FI MIRAT DACĂ TE-AR FI EXMATRICULAT, STAI SĂ VEZI CE-ŢI FAC CÂND PUN MÂNA PE TINE! PRESUPUN CĂ NU TE-AI GÂNDIT LA MINE ŞI LA TATĂL TĂU CÂND AM VĂZUT CĂ MAŞINA A DISPĂRUT…

Ţipetele doamnei Weasley, de o sută de ori mai puternice decât de obicei, făcură ca farfuriile şi lingurile să zăngăne pe mese şi răsunară la nesfârşit din pereţii de piatră. Cei din sală se uitau curioşi în jur, să vadă cine primise urlătoarea şi Ron se afundă atât de tare în scaun, încât i se mai vedea numai fruntea roşie.

— … AM PRIMIT SCRISOAREA DE LA DUMBLEDORE ASEARĂ… EU ŞI TATĂL TĂU AM CREZUT CĂ O SĂ MURIM DE RUŞINE, NU TE-AM CRESCUT CA SĂ TE PORŢI AŞA, AŢI FI PUTUT SĂ MURIŢI AMÂNDOI, ŞI TU ŞI HARRY …

Chiar se întrebase Harry când îi va menţiona şi numele lui… Încercă în zadar să pară că nu auzea vocea care îi făcea timpanele să păcăne.

— …PUR ŞI SIMPLU SUNTEM DEZAMĂGIŢI, TATĂL TĂU VA FI INVESTIGAT LA SERVICIU! ESTE NUMAI VINA TA ŞI DACĂ MAI SARI CALUL, FIE ŞI NUMAI CU UN MILIMETRU, TE ADUCEM ACASĂ IMEDIAT!

Se lăsă o tăcere asurzitoare. Plicul roşu, care căzuse din mâna lui Ron, luă foc şi se făcu scrum. Harry şi Ron rămaseră împietriţi, de parcă ar fi trecut un uragan peste ei. Câţiva râseră şi încet-încet se reînnodară discuţiile despre fel de fel de nimicuri.

Hermione închise cartea „Expediţii cu vampiri” şi se uită spre creştetul lui Ron.

— Păi, nu ştiu la ce te aşteptai Ron, dar ai…

— Să nu-mi spui că am meritat-o, sări Ron.

Harry dădu terciul la o parte, era ros de vină. Domnul Weasley avea să fie investigat la serviciu. Şi asta, după tot ce făcuseră domnul şi doamna Weasley vara aceea pentru el…

Dar nu avea timp să cadă pe gânduri. Profesoara McGonagall venea spre masa Cercetaşilor, împărţind orare. Şi văzu că la început avea două ore de „Ierbologie” cu Astropufii.

Harry, Ron şi Hermione ieşiră din castel împreună, traversară stratul de legume şi o luară spre sere, unde erau ţinute plantele magice. Cel puţin, urlătoarea se soldase cu ceva bun: se pare că Hermione credea că au fost pedepsiţi îndeajuns şi era iar prietenoasă cu ei, ca de obicei.

Apropiindu-se de sere, văzură restul clasei stând afară, aşteptând-o pe profesoara Lăstar. Harry, Ron şi Hermione tocmai li se alăturaseră, când profesoara se ivi pe gazon, însoţită de Gilderoy Lockhart. Profesoara Lăstar avea în braţe o mulţime de bandaje, şi Harry văzu, cuprins de un alt val de vină, că Salcia Bătăuşă avea câteva crengi imobilizate în atele.

Profesoara Lăstar era o vrăjitoare bondoacă şi purta o pălărie peticită, peste părul zburătăcit. De obicei avea pământ pe haine, iar unghiile ei ar fi făcut-o pe Mătuşa Petunia să leşine. Gilderoy Lockhart, pe de altă parte, era imaculat, în nişte veşminte dărâmătoare, turcoaz, iar părul auriu îi strălucea pe sub pălăria cu ornamente aurii.

— Aaaa, salutare! strigă Lockhart, ţâşnind spre grupul de elevi. Tocmai i-am arătat doamnei profesoare Lăstar cum trebuie tratată o Salcie Bătăuşă! Dar nu vreau să credeţi că sunt mai bun la „Ierbologie” decât ea! Se întâmplă însă să ştiu mai multe despre plantele exotice din călătoriile mele…

— La Sera 3, astăzi, elevi! anunţă profesoara Lăstar, care era extrem de nemulţumită; nu era nicidecum veselă, ca de obicei.

Deveniră brusc interesaţi. Lucraseră doar în Sera 1 până atunci… Sera 3 adăpostea nişte plante mult mai interesante şi mai periculoase. Profesoara Lăstar luă o cheie mare de la curea şi deschise uşa. Harry simţi o boare de pământ umed, bine fertilizat, amestecat cu mirosul pregnant al unor flori de mărimea umbrelelor şi care atârnau din tavan. Exact când vroia să-i urmeze înăuntru pe Ron şi pe Hermione, Lockhart îl prinse de umăr.