Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Coborâră iar sub nori, răsucindu-se în scaune şi scrutând pământul…

— Îl văd! strigă Harry. În faţă! Acolo!

Expresul de Hogwarts gonea fulgerător, ca un şarpe roşu.

— Spre nord, zise Ron, uitându-se la busola de la bord. Bine, o să verificăm cam la fiecare jumătate de oră… ţine-te bine!…

Şi ţâşniră iar deasupra norilor. Un minut mai târziu, intrară într-o rază de lumină. O cu totul altă lume. Roţile maşinii atingeau marea de nori, cerul era de un albastru nesfârşit, cu un soare palid, abia sclipind.

— Acum nu ne mai facem griji decât pentru avioane, zise Ron.

Se uitară unul la altul şi izbucniră în râs. Şi continuară o bună perioadă de timp!

Se simţeau de parcă fuseseră aruncaţi de cineva într-un vis minunat. „Asta”, se gândi Harry, „este cel mai indicat mod de a călători: printre rotocoale şi salbe de nori spumoşi, într-o maşină încălzită de soare, cu bomboane de ciocolată în torpedou şi cu perspectiva viitoarei întâlniri cu Fred şi George, care vor plesni de invidie, când îi vor vedea aterizând lin şi spectaculos pe gazonul din faţa castelului Hogwarts!”

Făcură verificări ale parcursului trenului, la ore fixe, ducându-se şi tot ducându-se spre nord, fiecare coborâre sub nori oferindu-le altă privelişte. Londra era cu mult în urma lor, înlocuită de câmpii verzi, care făceau loc din când în când mlaştinilor întinse, satelor cu nişte bisericuţe ca de jucărie şi unui oraş mare, înţesat de maşini ce păreau mii de furnici multicolore.

După câteva ore lipsite de evenimente, Harry trebui să recunoască, totuşi, faptul că distracţia îşi cam pierduse din farmec. Bomboanele le provocaseră o sete cumplită şi nu aveau nimic de băut. Amândoi îşi scoseseră puloverele. Lui Harry i se lipise tricoul de spătarul scaunului, iar ochelarii îi alunecaseră de zeci de ori pe nasul transpirat. Stătea şi observa formele fantastice ale norilor, gândindu-se cu jind la trenul de dedesubt, de unde puteai să cumperi suc rece de dovleac, de la un cărucior împins de o vrăjitoare plinuţă. De ce nu putuseră să treacă pe peronul 9 şi 3/4 oare?

— Nu cred că mai avem mult, nu? bombăni Ron, câteva ore mai târziu, când soarele începuse să se scufunde în plapuma de nori, dându-i reflexe roz-violet. Eşti pregătit pentru încă o verificare a trenului?

Era chiar sub ei, şerpuind pe lângă un munte cu vârful nins. Era mult mai întuneric sub pătura de nori.

Ron apăsă pe acceleraţie şi iar se ridicară, dar după această manevră motorul începu să tuşească şi să dea rateuri.

Harry şi Ron schimbară priviri neliniştite.

— Probabil că a obosit motorul, spuse Ron. Nu s-a mai întâmplat niciodată atât de departe…

Şi amândoi se prefăceau că nu aud gemetele care se înteţeau, timp în care cerul se întuneca din ce în ce mai tare. Stelele înfloreau una câte una pe bolta neagră. Harry îşi trase iar puloverul, încercând să ignore felul în care se mişcau ştergătoarele, vlăguite şi parcă protestând.

— Nu mai este mult, mai avem puţin, zise Ron, adresându-se mai mult maşinii decât lui Harry, şi bătu cu degetele pe volan, cu multă nervozitate.

Când coborâră iar sub nori, puţin mai târziu, căutară cu înfrigurare prin întuneric un semn cunoscut.

— Acolo! strigă Harry, făcându-i să tresară pe Ron şi pe Hedwig. Drept înainte!

Abia ghicindu-se în depărtarea întunecată, sus, pe stânca de pe lac, se zăreau foişoarele şi turnurile castelului Hogwarts.

Dar maşina începu să tremure din toate încheieturile şi să piardă viteză.

— Haide, spuse Ron, mieros, scuturând puţin volanul, aproape am ajuns, hai…

Motorul gemu mai tare ca până atunci. Dâre subţiri de fum ieşeau de sub capotă. Harry se trezi ţinându-se strâns de scaun, pe când zburau cu viteză spre lac.

Maşina se zgudui şi mai tare. Privind pe fereastră, Harry văzu la un kilometru sub ei suprafaţa apei, netedă, întunecată şi sticloasă. Încheieturile mâinilor lui Ron se albiseră pe volan. Maşina tremură iarăşi.

— Haide…, o rugă Ron.

Trecură de lac… Castelul era chiar în faţă… Ron acceleră. Se auzi o pufnitură, apoi o bufnitură puternică şi motorul muri de tot.

— Off… Ahh…, se auzi Ron, în tăcerea din jur.

Botul maşinii se înclină periculos. Cădeau, prinzând viteză tot mai mare, se îndreptau exact în zidul castelului.

— Nuuuuuu! strigă Ron, învârtind volanul.

Ratară zidul numai cu câţiva centimetri, maşina se întoarse într-un arc de cerc, trecând de serele întunecate, apoi de grădina de legume şi peste spaţiile verzi, pierzând mereu din înălţime, în tot acest timp.

Ron dădu drumul volanului şi îşi scoase bagheta din buzunarul de la spate.

— OPREŞTE-TE ! OPREŞTE-TE odată! strigă el, lovind cu bagheta bordul şi parbrizul, însă erau încă în picaj, pământul venind ameninţător spre ei.

— AI GRIJĂ LA POM! strigă Harry, aruncându-se spre volan, dar era prea târziu…

ZDRANG!

Cu un zgomot asurzitor, hârşâit de metal pe lemn, se izbiră de trunchiul gros şi căzură cu o zdruncinătură puternică. Fumul ieşea în valuri de sub capota şifonată. Hedwig cârâia, îngrozită, şi un cucui cât o minge de golf pulsa pe scăfârlia lui Harry, acolo unde se lovise de parbriz. De lângă el, Ron scoase un geamăt disperat.

— Eşti întreg? întrebă Harry, imediat.

— Bagheta mea, zise Ron, cu o voce tremurândă. Uită-te la bagheta mea!…

Se rupsese aproape în două. Vârful atârna fără vlagă, ţinut doar de nişte aşchii.

Harry deschise gura, vrând să spună că era sigur că o puteau repara la şcoală, dar nu apucă. Chiar atunci, ceva lovi maşina, pe partea lui, cu puterea unui taur furios, aruncându-l în Ron. O altă lovitură, de aceeaşi intensitate, lovi capota.

— Ce se întâm…

Lui Ron i se tăie respiraţia, uitându-se prin parbriz. Şi Harry văzu o cracă mare cât un piton, care căzu pe maşină. Salcia de care se loviseră îi ataca! Trunchiul se îngroşase aproape de două ori, bombardând cu crengile noduroase fiecare centimetru al maşinii.

— Aaahh! ţipă Ron, în timp ce o altă ramură crestă o gaură mare în portiera din partea lui.

Parbrizul tremura sub loviturile repetate ale crengilor, ca o ploaie de pumni bine plasaţi, şi o ramură groasă cât un butuc lovea cu sălbăticie acoperişul maşinii, care părea gata să cedeze din clipă în clipă…

— Fugi! ţipă Ron, împingându-se cu toată greutatea în portieră, dar în următoarea secundă era aruncat în poala lui Harry de o altă rafală de lovituri ale altei crengi agresive.

— S-a zis cu noi! se văită el, observând cum se deforma acoperişul, dar deodată maşina începu să vibreze sub ei… Motorul prinsese iar viaţă!

— Dă înapoi! strigă Harry şi maşina ţâşni în spate.

Copacul mai încerca încă să-i lovească. Auzeau rădăcinile scrâşnind, aproape rupându-se, întinzându-se după ei, pe măsură ce se îndepărtau tot mai mult.

— Ca prin urechile acului! răsuflă Ron, uşurat. Bravo, maşinuţo!

Maşina, pe de altă parte, era la capătul puterilor. Cu două bufnituri scurte, portierele se deschiseră şi Harry simţi cum se răstoarnă scaunul. În secunda următoare se trezi pe pământul umed. Trosneli puternice îl făcură să-şi dea seama că maşina le arunca bagajele afară din portbagaj. Colivia lui Hedwig zbură prin aer şi se deschise. Hedwig ieşi din ea şi cu un strigăt supărat zbură ca o săgeată spre castel, fără a privi înapoi. Apoi, găurită, zgâriată şi fumegând, maşina se pierdu în întuneric, farurile din spate scăpărând furioase.