Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Pe unde ai ieşit? întrebă Ron.

— Pe Aleea Nocturn, zise Hagrid, sumbru.

— Formidabil! strigară Fred şi George într-un glas.

— Noi nu avem voie să ne ducem acolo, zise Ron, invidios.

— Şi eu sunt de părerea asta, bombăni Hagrid.

Doamna Weasley se arătă la orizont. Venea alergând, cu geanta într-o mână şi târând-o pe Ginny cu cealaltă.

— Oh, Harry, Dumnezeule, bine c-ai apărut…

Trăgându-şi sufletul, scoase o perie de haine din geantă şi începu să-l cureţe de funinginea pe care nu reuşise să o dea Hagrid jos. Domnul Weasley luă ochelarii lui Harry, îi atinse cu bagheta lui magică şi i-i dădu înapoi, nou-nouţi!

— Ei bine, trebuie să plec, zise Hagrid, care avea mâna prinsă ca în cleşte de doamna Weasley („Aleea Nocturn! Doamne, Hagrid, dacă nu l-ai fi găsit tu?”). Ne vedem la Hogwarts!

Şi Hagrid se îndepărtă, cu trei capete mai înalt decât toată mulţimea de pe stradă.

— Ghiciţi pe cine am văzut în magazinul „Borgin şi Burkes”? îi întrebă Harry pe Ron şi pe Hermione, în timp ce urcau scările băncii. Pe Draco şi pe tatăl lui!

— Lucius Reacredinţă a cumpărat ceva? întrebă domnul Weasley cu asprime, din spatele lor.

— Nu, vindea.

— Aha, e îngrijorat, spuse domnul Weasley cu o satisfacţie vădită. Ah, cât mi-ar plăcea să-l prind pe Lucius cu ceva…

— Ai grijă, Arthur, zise doamna Weasley, tăios, în timp ce erau poftiţi înăuntru de către un spiriduş, care făcea plecăciuni peste plecăciuni. Familia aia e îngrozitoare, nu te pune cu ei!

— Deci, crezi că nu pot să-i ţin piept lui Lucius Reacredinţă, da? întrebă domnul Weasley, indignat, dar uită de toate când îi văzu pe părinţii Hermionei, care stăteau nerăbdători la ghişeul lung cât toată sala de marmură albă, aşteptând ca Hermione să-i prezinte.

— Dar sunteţi… ăăă… Încuiaţi! zise domnul Weasley, încântat. Trebuie să ieşim la un pahar! Ce aveţi acolo? A, schimbaţi bani de-ai voştri… Molly, uite!

Şi arătă entuziasmat spre bancnotele din mâna doamnei Granger.

— Ne întâlnim aici mai târziu, îi spuse Ron lui Hermione, în timp ce Harry şi familia Weasley erau conduşi spre seifurile lor subterane de către un alt spiriduş al băncii.

Se ajungea la seifuri cu nişte vagonete, conduse de spiriduşi. Acestea zburau cu mare viteză pe şinele în miniatură, prin tunelele subterane ale băncii. Lui Harry îi plăcu foarte mult călătoria trepidantă până la seiful familiei Weasley, dar odată ajuns acolo se simţi îngrozitor, mult mai îngrozitor decât pe Aleea Nocturn, când fu deschis seiful familiei Wesley. Conţinea o grămăjoară mică de stecli de argint şi doar un galeon de aur. Doamna Weasley se simţi foarte stânjenită, când trebui să adune totul în poşeta ei. Harry se simţi şi mai prost când ajunseră la seiful lui. A încercat cât a putut să ascundă conţinutul lui de ochii familiei Weasley, îndesându-şi în grabă un pumn de monede într-o geantă de piele.

Când ajunseră din nou afară, pe treptele băncii, se despărţiră. Percy mormăi că avea nevoie de o nouă pană de scris. Fred şi George îl zăriseră pe prietenul lor de la Hogwarts, Lee Jordan. Doamna Weasley şi Ginny mergeau la un magazin de pelerine la mâna a doua. Domnul Weasley insista să-i ducă pe Grangeri la „Ceaunul crăpat”, să bea ceva împreună.

— Ne întâlnim cu toţii în faţă la „Caligrafie şi pete”, într-o oră, ca să vă cumpărăm manualele, spuse doamna Weasley şi o luă pe Ginny de mână.

— Şi să nu puneţi cumva piciorul pe Aleea Nocturn! le mai strigă ea gemenilor care dispăreau în mulţime.

Harry, Ron şi Hermione porniră să se plimbe pe strada întortocheată, pavată cu piatră de râu. Punga plină cu aur, argint şi bronz cerea să fie cheltuită, aşa că ceru repede trei îngheţate de căpşuni şi unt de arahide, pe care le mâncară cu plăcere de-a lungul străzii, uitându-se la fermecătoarele vitrine. Ron privi îndelung un set complet de mantii „Chudley”, din vitrina magazinului „Articole de Vâjthaţ, de cea mai bună calitate”, până când Hermione îi târî vizavi, să cumpere cerneală şi pergament. În magazinul „Glume, Pozne şi Giumbuşlucuri”, se întâlniră cu Fred, George şi Lee Jordan, care studiau cu atenţie „Fabuloasele Artificii Fără-Căldură ale doctorului Filibuster”, iar într-un magazin micuţ, plin de tot felul de baghete rupte, cântare ieftine de alamă şi mantii vechi şi pline de pete de poţiuni, dădură peste Percy, adâncit în lectura unei cărţulii plictisitoare, care se numea „Perfecţii la putere”.

— Un studiu al Perfecţilor de la Hogwarts şi viitoarele lor cariere , citi Ron, cu voce tare, de pe copertă. Fascinant!…

— Pleacă de-aici, se răsti Percy.

— Da, este foarte ambiţios. Percy şi-a făcut fel de fel de planuri… vrea să devină Ministrul Magiei…, le spuse el lui Harry şi Hermionei, în şoaptă, în timp ce se îndepărtau de Percy, lăsându-l cu ale lui.

O oră mai târziu, se îndreptau spre „Caligrafie şi pete”. În orice caz, nu erau singurii care se duceau la această librărie. Cum se apropiară, văzură, spre marea lor mirare, puzderie de oameni, îmbulzindu-se spre uşă, încercând să forţeze intrarea. Motivul era o pancartă pusă pe fereastra de sus:

— Ah, l-am putea întâlni! exclamă Hermione. Vreau să spun, a scris aproape toate cărţile de pe listă!

Mulţimea părea să fie compusă din vrăjitoare cam de vârsta doamnei Weasley. Un vrăjitor, hărţuit de mulţime, stătea la uşă, îndemnându-le:

— Cu calm, vă rog, doamnelor… nu împingeţi aşa… aveţi grijă de cărţi, off…

Harry, Ron şi Hermione se strecurară înăuntru. O coadă lungă ducea până în fundul magazinului, unde Gilderoy Lockhart semna cărţile. Înşfăcă fiecare câte un exemplar din „Frumosul de mine” şi se scurseră de-a lungul cozii până la familia Weasley, care stătea la rând alături de domnul şi doamna Granger.

— A, aici eraţi, foarte bine, spuse doamna Weasley, părând că mai avea puţin şi se sufoca şi îşi tot aranja părul. În câteva minute vom putea să-l vedem…

Gilderoy Lockhart veni fără grabă, se aşeză la masă, înconjurat de multe poze cu chipul lui, toate făcând cu ochiul şi fermecând mulţimea cu zâmbetul său încântător. Lockhart în carne şi oase purta o mantie de culoarea florilor de Nu-mă-uita, care se asorta perfect cu ochii lui. Coiful său de vrăjitor era aşezat şmechereşte pe părul ondulat.

Un om scund şi enervant se fâţâia de colo-colo, făcând poze cu un aparat de fotografiat, mare şi negru, care scotea nori de fum violet cu fiecare bliţ orbitor.

— La o parte, acolo, se răţoi el la Ron, dându-se mai în spate pentru a face o poză mai bună. Sunt poze pentru „Profetul zilei”!

— Mare brânză, zise Ron, ştergându-şi pantoful, pe care îl călcase fotograful.

Gilderoy Lockhart îl auzi. Privi în sus şi îl văzu pe Ron şi apoi pe Harry. Atunci sări în picioare şi strigă de-a dreptul:

— Nu se poate! Harry Potter?

Mulţimea se dădu la o parte, şoptind emoţionată. Lockhart se năpusti înainte, îl luă pe Harry de mână şi îl aduse în. faţă. Mulţimea izbucni în aplauze. Harry simţea că îi ia foc faţa, când Lockhart dădu mâna cu el pentru fotograful care făcea poze în disperare, îngropând familia Weasley în nori grei de fum.