Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

Le luă destul de mult să se pregătească în dimineaţa următoare. Deşi se treziseră de la cântatul cocoşului, au avut o grămadă de lucruri de făcut. Doamna Weasley dădea buzna prin camere, prost dispusă, căutând şosete curate şi pene de scris, ei se tot ciocneau pe scări, pe jumătate îmbrăcaţi şi cu bucăţele de pâine prăjită în mâini, iar domnul Weasley era să-şi rupă gâtul când îi ducea cufărul lui Ginny la maşină, împiedicându-se de un pui rătăcit prin casă.

Harry nu putea să înţeleagă cum opt oameni, şase cufere mari, două bufniţe şi un şobolan aveau să încapă într-un biet Ford. Presupunea, desigur, că avusese grijă domnul Weasley de… îmbunătăţiri!

— Nici o vorbă lui Molly, îi şopti el lui Harry, când deschise portbagajul şi îi arătă cum fusese mărit prin farmece, în aşa fel încât cuferele să încapă uşor.

Când într-un sfârşit ajunseră în maşină, doamna Weasley privi spre locurile din spate unde erau înşiraţi confortabil Harry, Ron, Fred, George şi Percy, şi spuse: — Încuiaţii ştiu mai multe decât îi credem noi în stare, nu? Ea şi Ginny ocupară locul din faţă, care semăna acum cu o bancă din parc.

— Vreau să spun, n-ai fi crezut că este atât de spaţioasă, privită de afară, nu-i aşa?

Domnul Weasley porni motorul şi ieşiră din curte, Harry întorcându-se pentru a vedea casa pentru ultima dată. Nici nu avu timp să se întrebe dacă o va mai vedea vreodată, că erau înapoi! George îşi uitase cutia de artificii Filibuster! Cinci minute după asta, se opriră iar brusc, pentru ca Fred să fugă să-şi ia mătura. Ajunseseră aproape la autostradă, când Ginny miorlăi că şi-a uitat jurnalul. Când se urcară iar în maşină, cu jurnalul, erau deja în întârziere şi spiritele începuseră să se încingă.

Domnul Weasley se uită întâi la ceas, apoi la soţia lui.

— Molly, dragă…

— Nu, Arthur!

— Nimeni nu ne-ar vedea… Butonul ăsta mic, pe care l-am instalat eu, ne-ar face invizibili şi ne-am ridica în aer, după care am zbura pe deasupra norilor… Am ajunge în zece minute şi nimeni n-ar observa nimic…

— Am spus nu, Arthur, nu, pe lumină!

Ajunseră la King's Cross la unsprezece şi un sfert. Domnul Weasley fugi peste drum să ia cărucioare pentru cufere şi cu toţii se grăbiră spre peron.

Harry luase Expresul de Hogwarts şi anul trecut. Şmecheria era să ajungi pe peronul 9 şi 3/4 invizibil pentru ochii Încuiaţilor. Trebuia să treci prin bariera care despărţea peroanele 9 şi 10. Nu era dureros, dar trebuia procedat cu grijă, în aşa fel încât Încuiaţii să nu observe cum dispăreai.

— Percy primul, spuse doamna Weasley, privind nervoasă la ceasul de deasupra, care arăta că mai aveau doar cinci minute în care să dispară nestingheriţi prin barieră.

Percy păşi vioi şi dispăru. Apoi trecu domnul Weasley, urmat de Fred şi George.

— Eu merg cu Ginny şi voi doi veniţi imediat după noi, le spuse doamna Weasley lui Harry şi lui Ron, luând-o pe Ginny de mână şi plecând.

într-o clipită dispărură.

— Hai să mergem împreună, nu mai avem decât un minut, îi spuse Ron lui Harry.

Harry prinse bine de cufăr colivia lui Hedwig şi îşi potrivi căruciorul în faţa barierei. Era foarte încrezător, era ceva mult mai sigur ca Polenul Zvrr. Amândoi se aplecară peste cărucioare şi se îndreptară în viteză spre barieră. După câţiva metri…

BUF!

Ambele cărucioare se loviră de barieră şi ricoşară cu putere. Cufărul lui Ron se răsturnă cu o bufnitură puternică, Harry căzu, iar colivia lui Hedwig ajunse pe pardoseala lucioasă şi se rostogoli departe, bufniţa ţipând, indignată. Oamenii din jurul lor se holbau şi un paznic din apropiere strigă la ei:

— Ce Dumnezeu faceţi?

— Am pierdut controlul asupra cărucioarelor, se văită Harry, ridicându-se cu mâinile încleştate pe coaste.

Ron fugi să o aducă pe Hedwig, care făcea atât de urât, încât toată lumea începuse să bombăne ceva despre cruzimea faţă de animale…

— De ce nu putem să trecem? îi şopti Harry lui Ron.

— Nu ştiu…

Ron se uită împrejur. Un grup de vreo douăsprezece persoane încă îi mai privea…

— O să pierdem trenul, îi şopti Ron. Nu înţeleg de ce s-a închis trecerea…

Harry se uită la ceasul mare de sus, cu o senzaţie neplăcută în stomac. Zece secunde… nouă secunde…

Îşi împinse căruciorul cu grijă, până îl lipi de barieră, şi împinse cu toată forţa. Metalul rămase intact.

Trei secunde…două secunde…o secundă…

— S-a dus, zise Ron, rămânând perplex. A plecat trenul!… Ce facem dacă mama şi tata nu mai pot să se întoarcă la noi? Ai nişte bani de-ai Încuiaţilor?

Harry râse pierit.

— Familia Dursley nu mi-a mai dat bani de buzunar de vreo şase ani…

Ron îşi puse urechea pe bariera rece.

— Nu pot să aud nimic, spuse el, serios. Ce-o să facem acum? Nu ştiu cât o să le ia părinţilor mei să se întoarcă la noi.

Se uitau neputincioşi în jur. Oamenii îi mai priveau încă, mai ales din cauza ţipetelor interminabile ale lui Hedwig.

— Cred că ar trebui să aşteptăm lângă maşină, zise Harry. Cred că atragem atenţia prea mult…

— Harry! exclamă Ron, cu ochii strălucitori. Maşina!

— Ce-i cu ea?

— Putem să zburăm cu ea la Hogwarts!

— Dar, credeam că…

— Suntem blocaţi, nu? Şi trebuie să ajungem la şcoală, nu-i aşa? Atunci, chiar şi vrăjitorii minori au voie să folosească magia dacă e o urgenţă, paragraful nouăsprezece sau ceva de genul ăsta din Restricţii…

Sentimentul de panică se transformă deodată în nerăbdare şi Harry întrebă:

— Dar ştii s-o conduci prin aer?

— Nici o problemă, spuse Ron, împingând căruciorul spre ieşire. Haide, să mergem, dacă ne grăbim o să fim imediat pe urmele expresului de Hogwarts!

Trecură prin mulţimea de Încuiaţi curioşi şi ieşiră din gară. Ajunseră la locul unde era parcat Ford-ul.

Ron deschise portbagajul ultra încăpător cu câteva atingeri de baghetă. Îşi urcară iar cuferele, o puseră pe Hedwig pe locul din spate şi se aşezară în faţă.

— Vezi dacă se uită cineva, spuse Ron, pornind motorul cu o altă atingere de baghetă.

Harry scoase capul pe geam. Traficul era aglomerat în zare, dar strada lor era pustie.

— E în ordine, zise el.

Ron apăsă un mic buton argintiu de pe bord. Maşina se făcu nevăzută şi tot aşa şi ei. Harry simţea cum se mişca scaunul sub el, auzea motorul, îşi simţea mâinile pe genunchi şi ochelarii pe nas, dar din câte putea să-şi dea seama, nu mai rămăsese din el decât o pereche de ochi care pluteau la câţiva metri înălţime deasupra unei străzi întortocheate, cu maşini parcate de o parte şi de alta.

— Să mergem, se auzi vocea lui Ron.

Clădirile murdare de pe ambele părţi deveniră din ce în ce mai mici, cu cât urca maşina mai sus. În câteva secunde, toată Londra rămăsese sub ei, înceţoşată şi sclipitoare.

Apoi se auzi un pocnet şi Harry şi Ron reapărură.

— Ah, spuse Ron, apăsând de zor butonul care îi făcea invizibili. Nu merge bine…

Îl loviră amândoi cu putere. Maşina dispăru. Apoi reapăru…

— Ţine-te bine! strigă Ron, şi apăsă pe acceleraţie.

Se propulsară dincolo de norii ca de vată şi totul deveni monoton şi ceţos.

— Acum, ce facem? zise Harry privind spre masa de nori care îi apăsa din toate părţile.

— Trebuie să vedem trenul, ca să ştim în ce direcţie mergem, zise Ron.

— Coboară iar, repede!