Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Harry! Vroiam să vorbim… Nu te superi dacă întârzie câteva minute, nu, doamnă Lăstar?

Dacă luai în calcul fruntea încruntată a doamnei Lăstar, se supăra, dar Lockhart spuse repede:

— Aşa te vreau!

Şi îi închise uşa în nas.

— Harry, zise Lockhart, dinţii lui mari şi albi scânteind în soare, în timp ce dădea din cap. Harry, Harry, Harry…

Complet zăpăcit, Harry nu zise nimic.

— Când am auzit… Ei bine, a fost vina mea, bineînţeles. Îmi venea să-mi dau pumni!

Harry habar nu avea despre ce vorbea. Chiar vroia să-i spună acest lucru, dar Lockhart continuă.

— Nu ştiu de când n-am mai fost atât de şocat… Să zbori cu o maşină la Hogwarts! Ei, desigur, am ştiut imediat de ce ai făcut-o. Se vedea de la o poştă. Harry, Harry, Harry…

Era remarcabil cum i se vedea fiecare dinte strălucitor, chiar şi când nu vorbea.

— Ai gustat din publicitate, nu-i aşa? spuse Lockhart. Ţi-am transmis boala. Ai apărut pe prima pagină a ziarului cu mine şi abia ai aşteptat să o faci din nou!

— O, nu, domnule profesor, ştiţi…

— Harry, Harry, Harry, zise Lockhart, întinzând mâna şi luându-l de după umeri. Înţeleg … Era normal să mai vrei după ce ai gustat o dată… şi mă învinuiesc că ţi-am transmis morbul ăsta, pentru că era inevitabil să ţi se urce la cap… Dar, mă înţelegi, tinere, nu poţi să te apuci să zbori cu maşinile, ca să atragi atenţia asupra ta. Potoleşte-te, da? Ai destul timp pentru asta când vei mai creşte. Da, da, ştiu la ce te gândeşti: „Îi convine, el e deja un vrăjitor celebru, pe plan internaţional!” Dar când aveam doisprezece ani, eram un nimeni, ca şi tine. De fapt, aş spune că eram un nimeni şi mai mare! Mă refer la faptul că pe tine te cunosc deja mai mulţi oameni, nu-i aşa? Toate chestiile acelea extraordinare cu Cel-Al-Cărui-Nume-Nu-Trebuie-Rostit!…

Privi la cicatricea în formă de fulger de pe fruntea lui Harry.

— Ştiu, nu este chiar la fel de bine ca în cazul în care ai fi câştigat de cinci ori la rând, ca mine, premiul pentru Cel Mai Fermecător Zâmbet, oferit de săptămânalul „Vrăjitoarea”…, dar este un început, Harry, este un început…

Îi zise „şmecherule” şi îi făcu încurajator cu ochiul, după care se îndepărtă. Harry rămase tablou pentru câteva secunde, apoi, amintindu-şi că ar fi trebuit să fie în seră, deschise uşa şi se strecură înăuntru.

Profesoara Lăstar stătea în spatele unei bănci puse chiar în centrul serei. Pe bancă erau vreo douăzeci de perechi de căşti de urechi, în culori diferite. Când îşi ocupă locul între Ron şi Hermione, profesoara spuse:

— Vom replanta mătrăgună astăzi. Cine îmi poate spune caracteristicile mătrăgunei?

Nu surprinse pe nimeni când mâna lui Hermione se ridică prima.

— Mătrăguna sau Mandragora , este un mijloc puternic de refacere, zise Hermione, părând că înghiţise manualul, ca de obicei. Este folosită pentru a readuce la normal oamenii care au fost transfiguraţi sau blestemaţi.

— Excelent! Zece puncte pentru Cercetaşi, spuse profesoara Lăstar. Mătrăguna este ingredientul cel mai important a majorităţii antidoturilor. Dar este şi foarte periculoasă. Cine poate să-mi spună de ce?

Mâna Hermionei rată de puţin ochelarii lui Harry, ţâşnind iar în aer.

— Plânsul mătrăgunei este fatal pentru toţi cei care îl aud, zise ea prompt.

— Întocmai! Alte zece puncte, zise profesoara Lăstar. Mătrăgunele pe care le plantăm astăzi sunt încă foarte tinere…

Şi arătă spre un rând de tăvi adânci, în timp ce vorbea. Toată lumea se îmbulzi să vadă mai bine. Cam o sută de mănunchiuri de plante micuţe, verzi, cu reflexe mov, stăteau în şiruri, în răsaduri. Erau complet nesemnificative pentru Harry care nu înţelesese nimic din ce zisese Hermione despre „plânsul” mătrăgunei.

— Toată lumea să-şi ia o pereche de căşti de urechi, zise profesoara Lăstar.

Urmă o îmbulzeală de nedescris, toţi căutând o pereche de căşti, care să nu fie roz şi pufoase.

— Când vă voi spune să vi le puneţi, asiguraţi-vă că urechile vă sunt acoperite complet, spuse profesoara Lăstar. Când va trece pericolul, ridic degetele în sus. În ordine, căştile pe urechi!

Harry îşi puse căştile pe urechi. Nu se mai auzea absolut nici un sunet prin ele. Profesoara Lăstar îşi puse pe urechi o pereche roz şi pufoasă, îşi suflecă mânecile, înşfăcă bine o plăntuţă şi o trase cu putere.

Harry scoase un strigăt surprins, pe care nu îl putu auzi nimeni.

În loc de rădăcini, din pământ ieşi un copil extrem de mic, murdar şi urât. Frunzele îi creşteau chiar din cap. Avea pielea verde-pal, marmorată, şi era evident că urla cât îl ţineau plămânii.

Profesoara Lăstar luă un ghiveci mare de sub masă şi plantă mătrăguna în el, după care o acoperi cu îngrăşământ, până nu se mai văzură decât frunzuliţele. Profesoara Lăstar îşi scutură mâinile, ridică degetele şi îşi scoase căştile.

— Având în vedere că mătrăgunele noastre sunt doar răsaduri, plânsetul lor nu ucide încă, spuse ea cu calm, de parcă doar udase o begonie. Pe de altă parte, vă pot face inconştienţi câteva ore bune şi, cum sunt sigură că nici unul dintre voi nu vrea să piardă prima zi de şcoală, aveţi grijă să aveţi căştile bine puse la urechi cât lucraţi. Vă voi face semn când trebuie să vă pregătiţi de plecare.

— Patru la o tavă cu răsaduri! Aveţi destule ghivece aici… îngrăşământ, în sacii aceia… şi feriţi-vă de tentaculele lor veninoase, pişcă serios!

Plesni cu putere o plantă ţepoasă, de un roşu-închis, făcând-o să-şi retragă tentaculele care se strecuraseră în apropiere de umărul ei.

Lui Harry, Ron şi Hermione li se alătură un băiat cu părul creţ de la Astropufi, pe care Harry îl ştia din vedere, dar cu care nu vorbise niciodată.

— Justin Finch-Fletchley, zise el voios, dând mâna cu Harry. Ştiu cine eşti, desigur, celebrul Harry Potter… Şi tu eşti Hermione Granger… totdeauna prima la toate. (Hermione se înroşi, când băiatul îi strânse mâna)… Şi Ron Weasley! Nu cumva a ta era maşina zburătoare?

Ron nu schiţă nici un zâmbet. Era clar că se mai gândea încă la urlătoare…

— Lockhart ăla este tare deosebit, nu-i aşa? spuse Justin, bucuros, în timp ce îşi umpleau ghivecele cu îngrăşământ de balegă de dragon. Un tip foarte curajos! I-aţi citit cărţile? Aş fi murit de frică dacă aş fi fost închis într-o cabină telefonică de către un vârcolac, dar el a rămas calm şi — ZBANG! — pur şi simplu fantastic! Ştiţi, eram înscris la Eton… Nici nu vă pot spune cât mă bucur că am venit aici. Desigur, mama a fost puţin dezamăgită, dar de când am pus-o să citească din cărţile lui Lockhart cred că a început să îşi dea seama cât de folositor este să ai un vrăjitor bine pregătit şi educat în familie…

După aceea, nu au mai prea apucat să vorbească. Căştile le erau bine fixate pe urechi şi trebuiau să se concentreze la mătrăgune. Profesoara Lăstar făcuse ca totul să pară foarte uşor, dar nu era chiar aşa. Mătrăgunelor nu le plăcea să fie scoase din pământ, dar nici nu vroiau să se în-toarcă în el. Se zbăteau, loveau, îşi agitau pumnii mici şi ascuţiţi şi îşi dezgoleau dinţii. Harry se chinui zece minute să bage un copil mai grăsuţ în ghiveci.

La sfârşitul orei, Harry, ca toţi ceilalţi, era transpirat, extenuat şi plin din cap până-n picioare de pământ şi băligar. Se târâră până la castel şi se spălară rapid, după care Cercetaşii se grăbiră la ora de „Transfigurări”.