Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Ah, este minunat, zise ea, cunoaşte toţi paraziţii domestici, ştie despre ce vorbeşte! E o carte extraordinară…

— Mama îl simpatizează, spuse Fred, şoptit, dar suficient ca să fie auzit…

— Nu fi ridicol, Fred, spuse doamna Weasley, cu obrajii puţin îmbujoraţi. Dacă tot crezi că ştiţi mai bine ca Lockhart, duceţi-vă, începeţi, şi să vă ferească Sfântul să găsesc vreun pitic când vin în inspecţie.

Căscând şi bombănind, băieţii Weasley ieşiră din casă, urmaţi de Harry. Grădina era mare şi, după Harry, exact cum ar fi trebuit să fie o grădină. Familiei Dursley nu i-ar fi plăcut — erau multe buruieni şi iarba trebuia tunsă — dar la gard erau copaci mari şi noduroşi şi peste tot flori, despre care Harry nici nu auzise. Mai era şi un iaz mare, cu apă verzuie, plin cu broaşte.

— Şi Încuiaţii au pitici de grădină, ştii doar, îi spuse Harry lui Ron, în timp ce traversau gazonul.

— Da, am văzut lucrurile pe care ei le cred pitici, spuse Ron, aplecat şi cu capul într-o tufă. Ca nişte Moş Crăciuni mici cu undiţe…

Se auzi un protest, tufa se scutură şi Ron se ridică în picioare.

— Acesta este un pitic, zise el sumbru.

— Lasă-mă! Lasă-mă! chiţăi piticul.

În mod sigur nu semăna cu Moş Crăciun. Era mic şi cu un cap mare, chel şi noduros, exact ca un cartof. Ron îl ţinea la distanţă, în timp ce acesta dădea din picioruşe. Îl luă de glezne şi îl întoarse cu capul în jos.

— Aşa trebuie să faci, zise el.

Ridică piticul deasupra capului („Lasă-mă!”) şi începu să-l rotească în cercuri mari asemenea unui lasou. Văzând cât de şocat era Harry, Ron adăugă:

— Nu îi doare, trebuie doar să-i ameţeşti, ca să nu mai găsească drumul spre găurile lor.

Îi dădu drumul piticului, care zbură cinci metri în aer şi apoi ateriză cu o bufnitură, după gard, în plin câmp.

— Jalnic, zise Fred. Pariez că eu îl arunc pe al meu mai departe de movila aia.

Harry învăţă repede să nu-i mai compătimească pe pitici. Primului a vrut să-i dea drumul, pur şi simplu, după gard, dar piticul, simţindu-i slăbiciunea, îşi înfipse dinţii ca acele în degetul lui Harry. Se chinui mult să-l desprindă de pe deget şi să-l azvârle, dar când o făcu…

— Uau, Harry, cred că l-ai aruncat cam la douăzeci de metri…

În curând, ploua cu pitici.

— Vezi, nu sunt prea deştepţi, spuse George, prinzând cinci sau şase pitici deodată. Cum află că are loc dezpiticirea se îmbulzesc să iasă să vadă ce se întâmplă. Ai crede că s-au învăţat până acum să stea cuminţi, dar…

Curând, ceata de pitici de pe câmp începu să meargă în partea opusă, cu coada între picioare şi umerii lăsaţi.

— Se vor întoarce, zise Ron, privind piticii dispărând în partea opusă a câmpului. Le place la nebunie aici… Tata este prea blând cu ei, crede că sunt amuzanţi…

Chiar în acel moment, se trânti uşa de la intrare.

— A venit! spuse George. A venit tata!

Şi fugiră din grădină, înapoi în casă.

Domnul Weasley era cufundat într-un scaun de bucătărie, cu ochelarii daţi jos de pe nas şi cu ochii închişi. Era un om slab, cu un început de chelie, dar puţinul păr care îi mai rămăsese era la fel de roşu ca cel al copiilor săi. Purta o mantie verde, lungă, prăfuită şi uzată.

— Ce noapte, mormăi el, apucând ceainicul şi uitându-se la copiii din jurul lui. Nouă raiduri! Nouă! Şi bătrânul Mondungus Fletcher a încercat să îmi întindă o cursă când nu eram atent…

Domnul Weasley luă o gură bună de ceai şi oftă.

— Ai găsit ceva, tată? întrebă Fred, nerăbdător.

— N-am găsit decât nişte chei care se micşorează şi un ibric muşcător, căscă domnul Weasley. Au fost nişte lucruri necurate, dar nu în departamentul meu. Lui Mortlake i s-a luat un interogatoriu în legătură cu nişte dihori foarte bătrâni, dar era treaba celor de la Comitetul Farmecelor Experimentale, Doamne-ajută…

— De ce s-ar obosi cineva să facă nişte chei să se micşoreze? spuse George.

— Ca momeală pentru Încuiaţi, oftă domnul Weasley. Vinde-le o cheie care se tot micşorează până dispare de tot, ca să nu o poată găsi când au nevoie… Desigur, este foarte greu să condamni pe cineva, pentru că nici un Încuiat nu ar recunoaşte că i se micşorează cheia… O să prefere să spună că a pierdut-o. Bată-i să-i bată, ar merge până în pânzele albe şi ar ignora magia, chiar dacă ar vedea cu ochii lor… Dar nici n-o să vă vină să credeţi ce lucruri au început să farmece ai noştri…

— MAŞINI, DE EXEMPLU?

Apăruse doamna Weasley, ţinând un vătrai lung ca pe o sabie. Ochii domnului Weasley se deschiseră. Privea cu vinovăţie spre soţia lui.

— Ma-Maşini, Molly, scumpo?

— Da, Arthur, maşini, zise doamna Weasley, cu ochi scăpărători. Poţi să crezi că un vrăjitor ar cumpăra o maşină ruginită, spunându-i soţiei lui că a luat-o doar ca să o demonteze şi să vadă cum merge, când de fapt o fermeca pentru a o face să zboare?

Domnul Weasley clipi des.

— Păi, draga mea, ar fi legal ce-a făcut, chiar dacă, hm… ar fi fost mai bine dacă… Eh… i-ar fi spus soţiei lui adevărul… Este o condiţie la lege, vezi tu… atâta timp cât persoana nu intenţionează să o conducă , faptul că maşina poate să zboare nu are nici o…

— Arthur Weasley, tu ai pus condiţia când ai scris legea aceea! strigă doamna Weasley. Ca să poţi continua să te joci în magazia ta cu prostiile alea făcute de Încuiaţi! Şi dacă vrei să ştii, Harry a venit azi-dimineaţă cu maşina cu care tu nu intenţionai să zbori!

— Harry? spuse domnul Weasley, pierdut. Care Harry?

Se uită în jur, îl văzu pe Harry şi sări de pe scaun.

— Dumnezeule, chiar Harry Potter? Încântat de cunoştinţă, Ron ne-a povestit atâtea despre…

— Fiii tăi au zburat cu maşina acasă la Harry şi înapoi azi-noapte! strigă doamna Weasley. Ce spui despre asta, ei?

— Într-adevăr? întrebă domnul Weasley, curios. A mers bine? A-Adică… (văzuse ochii doamnei Weasley care scăpărau scântei)… n-a fost bine ce-aţi făcut, băieţi… foarte, foarte rău, desigur…

— Haide să-i lăsăm cu ale lor, îi şopti Ron lui Harry, în timp ce doamna Weasley se umflă ca o broască. Hai să îţi arăt camera mea!

Se strecurară din bucătărie pe un hol îngust şi apoi spre o scară cu trepte inegale, care mergea în zigzag prin toată casa. La al treilea etaj, o uşă era întredeschisă. Harry zări nişte ochi căprui privindu-l, înainte ca uşa să se trântească cu zgomot.

— Ginny, spuse Ron. Habar nu ai cât e de timidă, întotdeauna se poartă cam ciudat din cauza asta…

Mai urcară două etaje, până ajunseră în faţa unei uşi cu vopseaua jupuită şi cu o plăcuţă pe care scria: „Camera lui Ronald”.

Harry intră, aproape dând cu capul de tavan, şi făcu ochii mari. Era ca şi când ar fi intrat într-un furnal: aproape totul din camera lui Ron părea să fie în nuanţe de portocaliu-aprins: cuvertura de pe pat, pereţii, chiar şi tavanul. Apoi îşi dădu seama că aproape tot tapetul fusese acoperit cu postere care reprezentau aceiaşi şapte vrăjitori şi magicieni, toţi îmbrăcaţi cu nişte mantii portocalii, ţinând în mână mături şi făcând frenetic cu mâna.

— Echipa ta de Vâjthaţ? zise Harry.

— Tunurile din Chudley, spuse Ron, arătând spre cuvertura de pe pat, care era împodobită cu două iniţiale TC, negre, şi cu o ghiulea. Pe locul nouă în ligă!

Cărţile de vrăji ale lui Ron erau puse neglijent într-un colţ, lângă un morman de reviste cu benzi desenate, care păreau să fie toate numerele revistei „Aventurile lui Martin Miggs, Încuiatul nebun”. Bagheta magică a lui Ron se afla deasupra unui acvariu, plin cu mormoloci, pe pervaz, lângă şobolanul său mare şi gri, Pungaşul, care dormea la soare. Harry păşi peste un pachet de cărţi de joc Care-Se-Împart-Singure şi se uită pe fereastra micuţă. Pe câmpul îndepărtat vedea cum, unul câte unul, piticii se strecurau înapoi în curtea familiei Weasley. Apoi se întoarse spre Ron, care îl privea nerăbdător, parcă aşteptându-i părerea.