Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Şi, spre groaza lui Harry, Slughorn întinse o mână şi păru să-l înşface pe Plesneală de nicăieri, trăgându-l spre ei.

— Severus, nu mai sta bosumflat şi vino să vorbeşti cu noi! zise Slughorn vesel, sughiţând. Tocmai discutam despre talentul excepţional al lui Harry pentru realizarea poţiunilor! Bineînţeles, ai şi tu un merit, având în vedere că i-ai fost profesor timp de cinci ani de zile!

Fiind încolţit şi având braţul lui Slughorn după umeri, Plesneală se uită în jos la Harry, de-a lungul nasului coroiat, privindu-l printre gene.

— Ce bizar, am avut întotdeauna impresia că n-am reuşit să-l învăţ absolut nimic pe Potter.

— Păi, atunci înseamnă că totul se datorează talentului său înnăscut! strigă Slughorn. Să-l fi văzut la prima lecţie, când le-am dat să pregătească „Esenţa de Moarte Vie”. Nu mi s-a întâmplat ca un elev să aibă rezultate atât de bune din prima încercare, Severus cred că nici măcar tu…

— Chiar aşa? spuse Plesneală încet, cercetându-l în continuare pe Harry, care se simţea puţin neliniştit.

Ultimul lucru pe care şi-l dorea era ca Plesneală să înceapă să investigheze sursa talentului său descoperit de curând pentru realizarea poţiunilor.

— Harry, mai spune-mi o dată, ce materii mai studiezi? întrebă Slughorn.

— Apărare contra Magiei Negre, Farmece, Transfigurare, Ierbologie…

— Cu alte cuvinte, toate materiile necesare pentru a deveni Auror, spuse Plesneală, schiţând un zâmbet batjocoritor.

— Da, păi, asta şi vreau să devin, zise Harry pe un ton sfidător.

— O să fii Auror desăvârşit! tună Slughorn.

— Harry, eu nu cred că ar trebui să te faci Auror, zise Luna din senin şi toţi se uitară la ea. Aurorii fac parte din conspiraţia „Colţ-ruginit”, credeam că o ştie toată lumea. S-au infiltrat în Ministerul Magiei, ca să-l distrugă din interior, folosind o combinaţie de magie neagră şi afecţiuni ale gingiilor.

Harry se înecă, inspirând jumătate din paharul cu mied când izbucni în râs. Serios, ar fi meritat să o invite pe Luna chiar şi numai pentru replica aia. Ridică privirea, tuşind, după ce se udase până la piele cu mied, zâmbind însă în continuare şi văzând ceva care îl înveseli şi mai tare: Argus Filch se apropia de ei trăgându-l de o ureche pe Draco Reacredinţă.

— Domnule profesor Slughorn, zise Filch cu o voce răguşită, tremurându-i maxilarul şi având o sclipire maliţioasă în ochii cât cepele, l-am găsit furişându-se pe un coridor de la etaj. Susţine că a fost invitat la petrecerea dumneavoastră şi că deja a întârziat. I-aţi trimis cumva o invitaţie?

Reacredinţă se eliberă din strânsoarea lui Filch, părând mânios.

— Fie, n-am fost invitat! zise el furios. Încercam să vin oricum, acum eşti mulţumit?

— Nu, nu sunt mulţumit! spuse Filch, făcând o afirmaţie care contrasta în mod evident cu bucuria de pe chipul său. Ai dat de bucluc, aşa să ştii! N-a zis domnul director că e interzis să hoinăriţi după lăsarea serii fără permisiune?

— E-n ordine, Argus, e-n ordine, zise Slughorn, fluturând o mână. Este Crăciunul şi nu este o crimă să vrei să vii la o petrecere. Numai de data asta, o să renunţăm la pedepsirea vinovatului. Poţi să rămâi, Draco.

Expresia indignată şi dezamăgită de pe chipul lui Filch nu fu deloc surprinzătoare; însă, privindu-l pe Reacredinţă, Harry se întrebă de ce acesta părea aproape la fel de nefericit ca şi Filch? De ce se uita Plesneală la Reacredinţă ca şi cum ar fi fost supărat şi în acelaşi timp… era cu putinţă?… puţin speriat?

Dar aproape înainte ca Harry să asimileze ceea ce văzuse, Filch se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă târşâindu-şi picioarele şi bolborosind nemulţumit; Reacredinţă afişase un zâmbet şi îi mulţumea lui Slughorn pentru generozitatea de care dăduse dovadă, iar chipul lui Plesneală devenise din nou de nepătruns.

— Este o nimica toată, serios, zise Slughorn, fluturându-şi mâna pentru a-i da de înţeles lui Reacredinţă că nu era cazul să-i mulţumească. Totuşi l-am cunoscut bine pe bunicul tău.

— A vorbit întotdeauna cu multă apreciere despre dumneavoastră, domnule profesor, zise repede Reacredinţă. Spunea că sunteţi cel mai bun realizator de poţiuni pe care l-a cunoscut.

Harry se uită la Reacredinţă cu ochii mari. Ceea ce-l intriga nu erau linguşelile, îl urmărise ani întregi pe Reacredinţă linguşindu-l pe Plesneală, ci faptul că Reacredinţă chiar părea puţin bolnav. Era prima dată că-l vedea de aproape după foarte multă vreme şi observă că Reacredinţă avea cearcăne întunecate şi că pielea lui prinsese o nuanţă cenuşie de neconfundat.

— Aş vrea să vorbesc cu tine, Draco, zise Plesneală dintr-odată.

— A, Severus, stai puţin, spuse Slughorn, sughiţând din nou. E Crăciunul, fii şi tu mai îngăduitor.

— Sunt şeful casei lui şi eu decid cum să mă comport şi cât de îngăduitor sau sever o să fiu, zise Plesneală pe un ton tăios. Urmează-mă, Draco.

Cei doi plecară, cu Plesneală în frunte şi Reacredinţă cu un aer în-ciudat. Harry rămase locului pentru o clipă, şovăind, apoi spuse:

— Luna, mă întorc imediat, mă duc până la… ăă… baie.

— În ordine, zise Luna veselă, iar în timp ce Harry se strecură grăbit prin mulţime, avu impresia că o auzi reluând discuţia despre conspiraţia „Colţ-ruginit” cu profesoara Trelawney, care părea cu adevărat interesată.

Holul era pustiu şi Harry putu să-şi scoată fără probleme Pelerina Invizibilă din buzunar, aruncând-o peste el după ce ieşi din cameră. Partea cea mai dificilă fu să-i găsească pe Plesneală şi pe Reacredinţă. Harry fugi pe coridor, paşii fiindu-i acoperiţi de muzica şi de vocile răsunătoare care se auzeau în continuare din biroul lui Slughorn, în urma sa. Era posibil ca Plesneală să-l fi dus pe Reacredinţă în hruba lui… sau să-l fi condus înapoi în camera de zi a Viperinilor. Dar Harry îşi lipi urechea de fiecare uşă de pe hol, alergând de-a lungul lui până când se aplecă în dreptul broaştei de la uşa ultimei clase, auzi voci şi fu cuprins de un val de entuziasm.

— … nu-ţi poţi permite să faci greşeli, Draco, pentru că o să fii exmatriculat…

— N-am avut nici o legătură cu asta, bine?

— Sper că nu mă minţi, pentru că a fost o scăpare nechibzuită. Se bănuieşte deja că ai avut un amestec.

— Cine mă bănuieşte? zise Reacredinţă mânios. Vă spun pentru ultima dată că nu am făcut-o eu, BINE? Probabil că fata aceea, Bell, a avut un duşman de care nu ştie nimeni. Nu vă mai uitaţi aşa la mine! Ştiu ce faceţi, nu sunt prost, dar să ştiţi că n-o să vă meargă. Pot să vă opresc!

Urmă o pauză şi apoi Plesneală zise încet:

— A, să înţeleg că mătuşa Bellatrix ţi-a dat lecţii de Occlumanţie. Spune-mi, Draco, ce gânduri încerci să ascunzi de superiorul tău?

— De el nu încerc să ascund nimic, dar nu vreau să vă băgaţi nasul în treburile mele!

Harry îşi apropie şi mai mult urechea de broască. Oare ce-l făcuse pe Reacredinţă să-i vorbească astfel lui Plesneală, faţă de care dăduse întotdeauna dovadă de respect şi chiar de simpatie?

— Deci ăsta e motivul pentru care m-ai evitat semestrul ăsta? Te-ai temut că o să intervin? Draco, sper că eşti conştient că dacă altcineva nu s-ar fi prezentat în biroul meu după ce i-am spus în repetate rânduri să o facă…

— Foarte bine, daţi-mi ore de detenţie! Raportaţi-mă lui Dumbledore! zise Reacredinţă pe un ton ironic.