Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Se lăsă iar tăcerea. Apoi Plesneală spuse:

— Ştii foarte bine că nu doresc să fac nici una, nici alta.

— Atunci, ar fi bine să nu-mi mai spuneţi să vin în biroul dumneavoastră!

— Ascultă-mă, spuse Plesneală, coborându-şi vocea într-atât încât Harry trebui să-şi lipească urechea cât mai tare de broască pentru a-l auzi. Încerc să te ajut. I-am jurat mamei tale că o să te protejez. Am făcut Jurământul Suprem, Draco.

— Atunci se pare că o să trebuiască să-l încălcaţi, pentru că nu am nevoie de protecţia dumneavoastră! Este misiunea mea, el mi-a încredinţat-o şi o s-o îndeplinesc. Am un plan şi o să-l duc până la capăt, numai că durează ceva mai mult decât credeam.

— Ce plan?

— Nu vă priveşte!

— Dacă îmi spui ce încerci să faci, o să te pot ajuta.

— Mulţumesc, dar am tot ajutorul de care am nevoie, nu sunt singur!

— În mod cert astă-seară erai. Ai fost mai mult decât nesăbuit, hoinărind pe holuri fără oameni care să stea de pază, fără întăriri. Faci greşeli elementare.

— I-aş fi luat pe Crabbe şi pe Goyle cu mine, dacă nu le-aţi fi dat ore de detenţie!

— Vorbeşte mai încet! se răsti Plesneală, pentru că Reacredinţă ridicase vocea, înflăcărându-se. Dacă prietenii tăi Crabbe şi Goyle au de gând să treacă N.O.V.-ul de data asta, trebuie să depună ceva mai mult efort decât în pre…

— Ce contează? zise Reacredinţă. Apărare contra Magiei Negre… e doar o păcăleală, nu-i aşa? O farsă. De parcă vreunul dintre noi ar avea nevoie să se apere de Magia Neagră.

— Este o farsă esenţială pentru reuşită, Draco, spuse Plesneală. Unde crezi că aş fi ajuns în toţi anii ăştia dacă n-aş fi ştiut să mă prefac? Fii atent la ce-ţi spun! Eşti nechibzuit, hoinăreşti noaptea, te laşi surprins şi dacă te bazezi pe ajutorul unor oameni ca Crabbe şi Goyle…

— Nu sunt numai ei, îi mai am şi pe alţii de partea mea, care sunt mai pricepuţi ca ei.

— Atunci de ce nu vrei să ai încredere în mine, ca să te pot…

— Ştiu ce puneţi la cale! Vreţi să-mi furaţi momentul de glorie!

Urmă încă o pauză, iar apoi Plesneală zise cu răceală:

— Vorbeşti ca un copil. Înţeleg că eşti supărat că tatăl tău a fost capturat şi închis, dar…

Harry abia dacă avu un răgaz de câteva secunde. Auzi paşii lui Reacredinţă de dincolo de uşă şi se aruncă într-o parte chiar în clipa când uşa se deschise la perete. Reacredinţă se îndepărtă cu paşi mari pe hol, trecând pe lângă uşa deschisă a biroului lui Slughorn, dând colţul la capăt şi dispărând.

Harry rămase ghemuit, abia îndrăznind să respire, când Plesneală ieşi încet din clasă. Nu i se citea nimic pe chip şi se întoarse la petrecere. Harry rămase pe podea, ascuns sub Pelerina Invizibilă, rotiţele minţii învârtindu-i-se neîncetat.

— Deci Plesneală s-a oferit să-l ajute? Eşti sigur că s-a oferit să-l ajute?

— Dacă mă mai întrebi o singură dată, spuse Harry, o să-ţi bag cartoful ăsta pe…

— Era o întrebare de verificare! zise Ron.

Cei doi stăteau singuri lângă chiuveta din bucătăria doamnei Weasley, curăţând un munte de cartofi pentru ea. Zăpada era viscolită în dreptul ferestrei din faţa lor.

— Da, Plesneală s-a oferit să-l ajute, zise Harry. A spus că îi promisese mamei lui Reacredinţă să îl protejeze, că făcuse un Jurământ Solemn sau ceva de genul ăsta.

— Un Jurământ Suprem? spuse Ron şocat. Nu, n-are cum să fie asta. Eşti sigur?

— Da, sunt sigur, zise Harry. De ce, ce-i cu jurământul ăsta?

— Păi, Jurământul Suprem este suprem, nu poate fi încălcat.

— Ai să râzi, dar de asta mi-am dat seama şi singur. Şi ce se întâmplă dacă-l încalci?

— Mori, zise Ron pur şi simplu. Fred şi George au încercat să mă convingă să fac unul când aveam vreo cinci ani. Şi să ştii că am fost foarte aproape să merg până la capăt. Îl ţineam de mână pe Fred când ne-a găsit tata. Şi-a ieşit din minţi, spuse Ron, cu o sclipire în ochi, aducându-şi aminte. Atunci a fost singura dată când l-am văzut la fel de supărat ca pe mama. Fred crede că de atunci fesa lui stângă nu a mai fost niciodată ca înainte.

— Da, păi, lăsând la o parte fesa stângă a lui Fred…

— Poftim? zise Fred, în timp ce gemenii intrau în bucătărie.

— Aaa, George, fii atent. Folosesc şi cuţite. Dragii de ei.

— O să împlinesc şaptesprezece ani peste două luni şi ceva, spuse Ron morocănos, şi atunci o să pot să folosesc magia ca să-i curăţ!

— Dar între timp, zise George, aşezându-se la masă şi punându-şi picioarele pe blat, putem să ne delectăm privindu-te cum ne arăţi cum se foloseşte corect un… hopa.

— E vina ta! zise Ron supărat, ducând la gură degetul mare la care tocmai se tăiase. Stai să vezi când o să împlinesc şaptesprezece ani.

— Fără îndoială că o să ne uluieşti cu abilităţi magice nebănuite până atunci, spuse Fred, căscând.

— Şi apropo de abilităţi nebănuite, Ronald, zise George, am auzit câte ceva de la Ginny despre tine şi o anumită domnişoară Lavender Brown, dacă informaţiile noastre sunt corecte. Ce poţi să ne spui despre asta?

Ron roşi puţin, dar nu păru nemulţumit când se apucă din nou de curăţat cartofi.

— Nu-i treaba voastră!

— Ce replică dezarmantă, spuse Fred. Zău că nu ştiu de unde le scoţi. N-ai înţeles, noi voiam să ştim cum s-a întâmplat?

— Ce vrei să spui?

— A avut un accident sau ceva de genul ăsta?

— Poftim?

— Păi, trebuie să fi păţit ceva şi să-şi fi pierdut minţile, nu? Ai grijă ce faci!

Doamna Weasley intră în cameră la ţanc, văzându-l pe Ron cum azvârlea cuţitul de curăţat cartofi spre Fred, care îl transformă într-un avion de hârtie cu o mişcare leneşă din baghetă.

— Ron! zise ea mânioasă. Să nu te mai prind niciodată aruncând cu cuţite!

— Bine, spuse Ron, de prins n-o să mă mai prinzi, adăugă el în şoaptă, întorcându-se spre muntele de cartofi.

— Fred, George, îmi pare rău, dragii mei, dar Remus o să vină astă-seară, aşa că Bill va trebui să stea cu voi în cameră.

— Nici o problemă, zise George.

— Apoi, având în vedere că Charlie nu vine acasă, Harry şi Ron or să rămână singuri la mansardă, dacă Fleur o să-mpartă camera cu Ginny…

— … cadoul de Crăciun perfect pentru Ginny, îngăimă Fred.

— … toată lumea o să fie mulţumită. Mă rog, în orice caz, or să aibă un pat, spuse doamna Weasley, părând puţin deranjată.

— Să înţeleg că Percy nu o să-şi arate mutra urâtă pe-aici? întrebă Fred.

Doamna Weasley le întoarse spatele înainte de a răspunde.

— Nu, presupun că este ocupat cu munca de la minister.

— Sau e cel mai mare idiot din lume, zise Fred, când doamna Weasley ieşi din bucătărie. Oare care dintre variante o fi cea bună? Mă rog, hai să mergem, George.

— Ce puneţi la cale? întrebă Ron. Nu vreţi să ne ajutaţi cu cartofii ăştia? Ar fi de ajuns să faceţi o vrajă şi am scăpa de chin!

— Nu, nu cred că putem s-o facem, spuse Fred pe un ton serios. Genul ăsta de activităţi te întăreşte — învăţând să cureţi cartofii fără magie, ajungi să-ţi dai seama cât de greu le este Încuiaţilor şi Nonilor…

— … şi să ştii, Ron, că, dacă vrei să primeşti ajutor de la alţii, adăugă George, aruncând avionul de hârtie spre el, te sfătuiesc să nu mai arunci cu cuţite în ei. Doar o mică sugestie. Noi am plecat în sat, e o fată foarte drăguţă care lucrează la papetărie şi care crede că trucurile mele cu cărţi de joc sunt realmente extraordinare. Aproape magice.