Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Ce tâmpiţi, spuse Ron ursuz, privindu-i pe Fred şi George cum străbăteau curtea acoperită de zăpadă. Le-ar fi luat zece secunde şi am fi putut pleca şi noi.

— Eu n-aş fi putut merge, zise Harry. I-am promis lui Dumbledore că o să rămân pe loc.

— A, da, spuse Ron, care curăţă încă nişte cartofi şi apoi zise: O să-i spui lui Dumbledore despre ce i-ai auzit vorbind pe Plesneală şi Reacredinţă?

— Da, zise Harry. O să le spun tuturor celor care pot să facă ceva în privinţa asta şi Dumbledore e cap de listă. Aş mai putea vorbi şi cu tatăl tău.

— Păcat că n-ai auzit exact ce făcea Reacredinţă.

— Păi, nu aveam cum, nu-i aşa? Doar despre asta era vorba: a refuzat să-i spună lui Plesneală.

Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe, apoi Ron zise:

— Bineînţeles, ştii ce-o să spună toată lumea? Tata, Dumbledore şi toţi ceilalţi? Or să spună că de fapt Plesneală nu încearcă să-l ajute pe Reacredinţă, ci să afle ce pune la cale.

— Dar nu l-au auzit cu urechile lor, zise Harry pe un ton categoric. Nimeni nu poate fi un actor atât de bun, nici măcar Plesneală.

— Da, dar să nu spui că nu ţi-am zis, spuse Ron.

Harry se întoarse cu faţa spre el, încruntându-se.

— Dar tu crezi că am dreptate, nu?

— Da, sigur! zise Ron repede. Sincer! Însă toţi ceilalţi sunt convinşi că Plesneală face parte din Ordin, nu-i aşa?

Harry tăcu. Îi trecuse deja prin minte că acesta avea să fie primul argument împotriva noilor dovezi pe care le descoperise. Parcă o auzea pe Hermione spunând:

„Harry, este evident că se prefăcea că îi oferea ajutorul, pentru a-l putea păcăli pe Reacredinţă să-i spună ce făcea… ” Discuţia aceasta avusese loc numai în mintea lui, pentru că nu avusese ocazia să îi povestească Hermionei ce auzise. Aceasta dispăruse de la petrecerea lui Slughorn înainte să se întoarcă el, sau cel puţin asta îi spusese McLaggen, care păruse supărat. Hermione se dusese deja la culcare când Harry se întorsese în camera de zi. Având în vedere că el şi Ron plecaseră spre Vizuină dis-de-dimineaţă în ziua următoare, abia apucase să îi ureze „Crăciun fericit!” şi să-i spună că avea să-i dea nişte veşti foarte importante la întoarcerea din vacanţă. Însă nu era tocmai convins că-l auzise, pentru că în acelaşi timp Ron şi Lavender îşi luau un rămas-bun cât se poate de non-verbal chiar în spatele lui Harry.

Totuşi nici măcar Hermione nu putea să nege faptul că Reacredinţă punea ceva la cale şi că Plesneală o ştia, aşa că Harry simţea că avea dreptul să spună „ce ţi-am zis?!”, aşa cum îi spusese de mai multe ori lui Ron.

Harry nu găsi un prilej să-i vorbească domnului Weasley înainte de seara din ajunul Crăciunului, pentru că acesta lucra până la ore foarte târzii la minister. Familia Weasley şi musafirii lor stăteau în sufrageria pe care Ginny o decorase atât de bogat încât era ca şi cum ar fi fost în mijlocul unei explozii de ghirlande de hârtie. Fred, George, Harry şi Ron erau singurii care ştiau că îngeraşul din vârful bradului era de fapt un pitic de grădină care-l muşcase de gleznă pe Fred când acesta se dusese să smulgă morcovi pentru cina de Crăciun. Piticul împietrit, pictat cu auriu, îmbrăcat într-un tutu în miniatură şi cu aripioare lipite pe spate, se uita urât în jos, fiind cel mai urât înger pe care îl văzuse Harry în viaţa lui: era chel ca un cartof şi avea păr pe picioare.

Se presupunea că toţi o ascultau la radio pe cântăreaţa preferată a doamnei Weasley, Celestina Warbeck, a cărei voce susura din aparatul mare de lemn. Fleur, căreia Celestina i se părea foarte neinteresantă, vorbea atât de tare într-un colţ încât doamna Weasley îşi îndreptă bagheta către rotiţa pentru reglat volumul, încruntându-se, iar Celestina cântă din ce în ce mai tare. Profitând de o melodie deosebit de veselă, numită „Un ceaun plin ochi cu iubire arzătoare”, Fred şi George începură să joace „Pocnitura Explozivă” cu Ginny. Ron se tot uita la Fleur şi Bill cu coada ochiului, de parcă ar fi sperat să fure nişte ponturi. Între timp, Remus Lupin, care era mai slab şi mai ponosit ca niciodată, stătea lângă foc, uitându-se absorbit la el, ca şi când nu ar fi auzit vocea Celestinei.

— Am dansat pe melodia asta când aveam optsprezece ani, zise doamna Weasley, ştergându-se la ochi cu materialul pe care-l tricota. Mai ţii minte, Arthur?

— Poftim? spuse domnul Weasley, care aţipise în timp ce curăţa o mandarină. A, da… este un cântec minunat.

Făcu un efort şi se ridică în scaun, uitându-se la Harry, care stătea lângă el.

— Îmi pare rău, zise el, făcând un semn din cap către radio, în timp ce Celestina începu să cânte refrenul. Nu mai e mult şi se termină.

— E în ordine, spuse Harry, zâmbind. Aţi fost foarte ocupat la minister?

— Foarte ocupat, zise domnul Weasley. Nu m-ar deranja dacă am avea ceva rezultate, dar dintre cele trei arestări pe care le-am făcut în ultimele câteva luni, nu cred să fie vreunul Devorator al Morţii cu adevărat. Dar te rog să nu mai spui asta nimănui, Harry, adăugă el repede, părând dintr-odată mult mai vioi.

— Sper că l-au eliberat deja pe Stan Shunpike, nu-i aşa?

— Mă tem că nu, zise domnul Weasley. Ştiu că Dumbledore a încercat să vorbească direct cu Scrimgeour pentru Stan. Mă rog, toţi cei care l-au interogat sunt de părere că este un Devorator al Morţii la fel cum e mandarina asta, dar cei de sus vor să lase impresia că se descurcă bine, iar „trei arestări” sună mai bine decât „trei arestări greşite şi trei eliberări”. Repet, tot ce ţi-am spus este strict secret.

— N-o să suflu o vorbă, zise Harry.

Ezită o clipă, întrebându-se cum era mai bine să deschidă subiectul. În timp ce îşi puse ordine în gânduri, Celestina începu să cânte o baladă, numită „M-ai fermecat, vrăjindu-mi inima”.

— Domnule Weasley, mai ţineţi minte ce v-am spus la gară înainte să plecăm la şcoală?

— Am verificat, Harry, zise domnul Weasley de îndată. M-am dus şi i-am percheziţionat casa lui Reacredinţă. N-am găsit nici un obiect, rupt sau întreg, care să nu fi avut ce să caute acolo.

— Da, ştiu, am citit în Profet că aţi căutat… dar aş vrea să vă vorbesc despre altceva… Mă rog, tot legat de povestea asta.

Îi relată domnului Weasley discuţia pe care o auzise între Reacredinţă şi Plesneală. În timp ce vorbea, Harry îl văzu pe Lupin întorcând puţin capul spre el şi ascultând cu atenţie tot ce spunea. Când termină, se lăsă tăcerea, în afara cântecelor Celestinei.

— Harry, te-ai gândit că s-ar putea ca Plesneală să se fi prefăcut… zise domnul Weasley.

— Să-i ofere ajutor lui Reacredinţă ca să afle ce punea la cale? zise Harry repede. Da, m-am aşteptat să spuneţi asta. Dar de unde ştim care-i adevărul?

— Nu noi trebuie să ştim adevărul, spuse Lupin dintr-odată, întorcându-se cu spatele la şemineu şi cu faţa spre Harry, vizavi de domnul Weasley. Ci Dumbledore. Dumbledore are încredere în Severus şi asta ar trebui să fie tot ce avem nevoie să ştim.

— Dar, spuse Harry, să zicem… doar să zicem că Dumbledore se înşală în privinţa lui Plesneală.

— Au mai spus-o şi alţii, în repetate rânduri. Totul depinde de încrederea pe care o ai sau nu o ai în judecata lui Dumbledore. Eu am încredere în Dumbledore şi, drept urmare, am încredere şi în Severus.