Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Dar şi Dumbledore se poate înşela, susţinu Harry. A spus-o şi el. Şi ţie…

Îl privi pe Lupin drept în ochi.

— … chiar îţi place de Plesneală?

— Nu-mi place de Severus, dar nici n-am ceva împotriva lui, spuse Lupin. Nu, Harry, crede-mă că aşa este, adăugă el, citind neîncrederea pe chipul lui Harry. Poate că n-o să fim niciodată prieteni la cataramă. După tot ce s-a întâmplat între James, Sirius şi Severus este prea multă amărăciune între noi. Dar nu pot uita că Severus mi-a pregătit Poţiunea Lupis în fiecare lună, în anul când am predat la Hogwarts, a pregătit-o perfect şi n-a trebuit să sufăr ca de obicei când a fost lună plină.

— Dar i-a „scăpat” să spună că eşti om-lup şi din cauza asta a trebuit să pleci! zise Harry supărat.

Lupin ridică din umeri.

— S-ar fi aflat oricum. Ştim amândoi că voia postul meu, dar ar fi putut să-mi facă mult mai mult rău modificând compoziţia poţiunii. Am fost sănătos datorită lui. Nu pot să nu-i fiu recunoscător.

— Poate că n-a îndrăznit să modifice poţiunea sub nasul lui Dumbledore, spuse Harry.

— Harry, vrei cu, tot dinadinsul să-l urăşti, zise Lupin schiţând un zâmbet. Şi te înţeleg, ai moştenit o veche prejudecată, pentru că tatăl tău a fost James, iar naşul tău, Sirius. Trebuie să-i spui neapărat lui Dumbledore ce ne-ai povestit mie şi lui Arthur, dar nu te aştepta să-ţi împărtăşească părerile. Nu te aştepta nici măcar să fie surprins de ce o să-i spui. S-ar putea ca Severus să-l fi interogat pe Draco din ordinul lui Dumbledore.

Celestina îşi încheie cântecul menţinând mult timp o notă foarte ridicată, în aplauzele răsunătoare care se auziră la radio, iar doamna Weasley bătu şi ea din palme cu însufleţire.

— S-a terrrminat? zise Fleur răspicat. Slavă Domnului, a fost de-a drrreptul orrribil.

— Ce ziceţi, nu vreţi să bem un păhărel înainte de culcare? întrebă domnul Weasley, ridicând vocea şi sărind în picioare. Cine vrea nişte lichior de ouă?

— Ce-ai mai făcut în ultima vreme? îl întrebă Harry pe Lupin, când domnul Weasley se grăbi să aducă lichiorul de ouă şi toţi ceilalţi începură să vorbească între ei.

— A, m-am ascuns, zise Lupin. Am fost sub acoperire. Din cauza asta n-am putut să-ţi scriu, Harry; m-aş fi dat de gol dacă ţi-aş fi trimis scrisori.

— La ce te referi?

— Am trăit cu cei ca mine, cu egalii mei, spuse Lupin. Cu oamenii-lup, adăugă el, văzând expresia derutată de pe chipul lui Harry. Aproape toţi sunt de partea lui Cap-de-Mort. Dumbledore avea nevoie de un spion şi eu eram… alegerea ideală.

O spuse cu o urmă de amărăciune în glas şi probabil că îşi dădu seama, pentru că zâmbi mai binevoitor când continuă:

— Nu mă plâng; trebuia s-o facă cineva şi eu eram cel mai potrivit. Însă mi-a fost foarte greu să le câştig încrederea. Vezi tu, e evident că am încercat să trăiesc printre vrăjitori, în timp ce ei au evitat societatea normală şi trăiesc în jurul oraşelor, furând şi uneori ucigând pentru a se hrăni.

— Dar cum de-l simpatizează pe Cap-de-Mort?

— Cred că or să aibă o viaţă mai bună sub stăpânirea lui, zise Lupin. Şi nu-i uşor să-i contrazici, având în vedere că Greyback este implicat direct în ceea ce se întâmplă…

— Cine e Greyback?

— N-ai auzit de el până acum?

Lupin îşi strânse mâinile în poală, părând să se încordeze.

— Fenrir Greyback este, poate, cel mai feroce om-lup din prezent. Consideră că scopul său în viaţă este să muşte şi să contamineze cât mai mulţi oameni cu putinţă; vrea să creeze destui oameni-lup ca să-i îngenuncheze pe vrăjitori. Cap-de-Mort i-a promis victime în schimbul serviciilor sale. Specialitatea lui Greyback sunt copiii. Susţine că trebuie muşcaţi de mici, crescuţi departe de părinţii lor şi învăţaţi să-i urască pe vrăjitorii normali. Cap-de-Mort i-a promis să-l lase să-i atace pe fiii şi pe fiicele oamenilor. Este o ameninţare care are rezultate mulţumitoare de obicei.

Lupin făcu o pauză şi apoi zise:

— Eu am fost muşcat de Greyback.

— Poftim? spuse Harry uimit. Când… când erai copil, vrei să spui?

— Da. A fost jignit de tatăl meu. Timp de multă vreme n-am ştiut cine era omul-lup care mă atacase; chiar îmi era milă de el, gândindu-mă că nu putuse să se controleze, ştiind ce însemna să te transformi. Dar Greyback nu este aşa. Când este lună plină, se duce lângă victime, asigurându-se că este destul de aproape pentru a le ataca. Plănuieşte totul cu grijă. Pe el îl foloseşte Cap-de-Mort pentru a-i conduce pe oamenii-lup. Nu pot pretinde că argumentele raţionale pe care le aduc eu au un efect simţitor în faţa afirmaţiilor lui Greyback, care insistă că oamenii-lup merită sânge, că ar trebui să ne răzbunăm pe oamenii normali.

— Dar tu eşti normal! zise, Harry cu patimă. Numai că ai… o problemă.

Lupin izbucni în râs.

— Uneori eşti exact ca James. El o numea „mica mea problemă blănoasă” când erau alţii de faţă. Mulţi credeau că aveam un iepure care-mi făcea necazuri.

Acceptă un pahar de lichior de ouă de la domnul Weasley, mulţumindu-i şi părând puţin mai vesel. În schimb, Harry simţi un val de entuziasm. Faptul că fusese pomenit tatăl său îi reamintise că voia neapărat să-l întrebe ceva pe Lupin.

— Ai auzit cumva de cineva pe care să-l cheme „Prinţul Semipur”?

— Prinţul şi mai cum?

— Semipur, spuse Harry, urmărindu-l cu atenţie şi sperând să observe o reacţie pozitivă.

— În lumea vrăjitorească nu există prinţi, zise Lupin, acum zâmbind. Ai de gând să adopţi acest titlu? Credeam că ar fi de ajuns „cel ales”.

— N-are nici o legătură cu mine! spuse Harry indignat. Prinţul Semipur e cineva care a studiat la Hogwarts, manualul lui de Poţiuni este la mine. A scris vrăji peste tot prin carte, vrăji inventate de el. Una dintre ele este „Levicorpus”.

— A, asta a fost foarte la modă când eram eu la Hogwarts, spuse Lupin, aducându-şi aminte. În anul cinci, timp de câteva luni, nu puteai să faci un pas fără să fii suspendat în aer de gleznă.

— Şi tatăl meu a folosit-o, zise Harry. L-am văzut în Pensiv, a aruncat-o asupra lui Plesneală.

Încercă să o spună firesc, ca şi cum ar fi fost doar un comentariu aproape lipsit de importanţă, dar nu fu sigur că obţinuse rezultatul dorit. Lupin zâmbea puţin prea binevoitor.

— Aşa este, spuse el, dar n-a fost singurul. Aşa cum ţi-am spus, toată lumea îl folosea. Ştii şi tu cât de schimbătoare este soarta vrăjilor.

— Dar, din câte spui, se pare că a fost inventată când eraţi voi la şcoală, insistă Harry.

— Nu neapărat, zise Lupin. Blestemele minore sunt azi la modă şi mâine date uitării, la fel ca orice altceva.

Îl privi drept în ochi pe Harry şi apoi spuse încet:

— Harry, James avea sânge pur şi crede-mă că nu ne-a cerut niciodată să-i spunem „prinţ”.

Harry renunţă la orice ocolişuri şi întrebă:

— Şi nu a fost nici Sirius? Sau tu?

— Categoric, nu.

— Aha, zise Harry şi se uită fix la foc. M-am gândit că… mă rog, prinţul m-a ajutat foarte mult la lecţiile de Poţiuni.

— Harry, din ce an este cartea aceasta?

— Nu ştiu, nu m-am uitat.

— Păi, poate că aşa o să afli în ce perioadă a studiat prinţul la Hogwarts, zise Lupin.

La scurt timp după aceea, Fleur hotărî să o imite pe Celestina cântând „Un ceaun plin ochi cu iubire arzătoare”, ceea ce le dădu de înţeles tuturor că era timpul să se ducă la culcare, mai ales după ce văzură expresia de pe chipul doamnei Weasley. Harry şi Ron urcară tocmai până la dor-mitorul lui Ron de la mansardă, unde fusese instalat un pat pliant pentru Harry.