Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Dar, dacă o să fac tot timpul drumuri la minister, spuse Harry, străduindu-se în continuare să vorbească pe un ton binevoitor, n-o să reiasă că sunt de acord cu ceea ce face ministerul?

— Păi, zise Scrimgeour, încruntându-se puţin, păi, cred că da, ăsta e unul dintre motivele pentru care…

— Nu, nu cred c-o să meargă, spuse Harry amabil. Vedeţi dumneavoastră, eu nu sunt de acord cu unele dintre acţiunile ministerului. De exemplu, cu faptul că l-aţi arestat pe Stan Shunpike.

Scrimgeour tăcu pentru o clipă, dar expresia i se înăspri imediat.

— Nici nu mă aştept să înţelegi, spuse el, dar nu reuşi să-şi ascundă mânia la fel de bine ca Harry. Sunt nişte vremuri foarte periculoase, trebuie luate anumite măsuri. Tu ai şaisprezece ani…

— Dumbledore a trecut de mult de şaisprezece ani şi nici dânsul nu crede că Stan ar trebui să fie în Azkaban, zise Harry. Îl folosiţi pe Stan drept ţap ispăşitor, exact cum vreţi să mă folosiţi pe mine ca paravan.

Cei doi se uitară îndelung şi pătrunzător unul la celălalt. În cele din urmă Scrimgeour spuse, fără să mai simuleze o atitudine binevoitoare:

— Am înţeles. Preferi să te separi de minister… la fel ca eroul tău, Dumbledore?

— Nu vreau să fiu folosit, zise Harry.

— Unii ar fi de părere că e de datoria ta să fii folosit de minister!

— Da, iar alţii ar fi de părere că e de datoria dumneavoastră să verificaţi dacă oamenii chiar sunt Devoratori ai Morţii înainte să-i aruncaţi în închisoare, spuse Harry, începând să-şi piardă cumpătul. Procedaţi exact ca Barty Crouch. Chiar nu sunteţi în stare să găsiţi soluţia potrivită, nu-i aşa? Ori îl avem pe Fudge, care pretinde că totul merge ca pe roate, în timp ce oamenii sunt ucişi chiar sub nasul lui, ori vă avem pe dumneavoastră, care aruncaţi în închisoare oameni nevinovaţi şi încercaţi să pretindeţi că „cel ales” lucrează pentru voi!

— Deci nu eşti „cel ales”? zise Scrimgeour.

— Parcă spuneaţi că nu contează, nu? spuse Harry, râzând cu amărăciune. În orice caz, nu pentru dumneavoastră.

— A fost o greşeală, zise Scrimgeour repede. Am fost lipsit de tact.

— Nu, aţi fost sincer, spuse Harry. Ăsta a fost printre puţinele lucruri sincere pe care mi le-aţi spus. Nu vă pasă dacă sunt în viaţă sau mort, ceea ce contează pentru dumneavoastră este să vă ajut să-i convingeţi pe toţi că sunteţi pe cale să câştigaţi războiul împotriva lui Cap-de-Mort. Să ştiţi că n-am uitat, domnule ministru…

Ridică pumnul drept. Acolo, pe dosul mâinii sale îngheţate, se vedeau cicatricele albe unde Dolores Umbridge îl obligase să-şi cresteze în piele: „Nu am voie să spun minciuni”.

— Nu ţin minte să-mi fi sărit în ajutor când încercam să le spun tuturor că s-a întors Cap-de-Mort. Ministerul n-a avut nici o intenţie să mă aibă ca prieten anul trecut.

Cei doi rămaseră în tăcere, cu o atitudine la fel de glacială ca solul îngheţat de sub picioarele lor. Piticul reuşise în cele din urmă să scoată râma şi acum o molfăia mulţumit, sprijinindu-se de ramurile inferioare ale tufei de trandafir-de-munte.

— Ce pune la cale Dumbledore? se răsti Scrimgeour. Unde se duce, când nu e la Hogwarts?

— N-am idee, zise Harry.

— Şi, chiar dacă ai şti, tot nu mi-ai spune, nu-i aşa? întrebă Scrimgeour.

— Nu, nu v-aş spune, zise Harry.

— Atunci o să trebuiască să văd dacă nu pot afla pe altă cale.

— Puteţi să încercaţi, zise Harry cu indiferenţă. Dar păreţi mai isteţ decât Fudge, aşa că mă aşteptam să fi învăţat din greşelile lui. A încercat să se amestece în modul în care se desfăşoară lucrurile la Hogwarts. Sunt sigur c-aţi observat că nu mai este ministru. În schimb, Dumbledore este în continuare director. În locul dumneavoastră, l-aş lăsa în pace pe Dumbledore.

Urmă o pauză îndelungată.

— Ei bine, este evident că i-a reuşit de minune ce a vrut să realizeze cu tine, spuse Scrimgeour, aruncându-i o privire rece şi aspră prin ochelarii cu rame metalice. Eşti omul lui Dumbledore până-n măduva oaselor, nu-i aşa, Potter?

— Da, aşa este, zise Harry. Mă bucur că am lămurit aspectul ăsta.

Harry îi întoarse spatele ministrului Magiei, întorcându-se cu paşi mari spre casă.

După-amiaza târziu, la câteva zile după Anul Nou, Harry, Ron şi Ginny se aliniară în dreptul şemineului din bucătărie pentru a se duce la Hogwarts. Ministerul aranjase această legătură „dus” prin Reţeaua Zvrr, astfel încât elevii să se poată întoarce la şcoală repede şi în siguranţă. Singura care venise să-şi ia rămas bun de la ei era doamna Weasley, dat fiind că domnul Weasley, Fred, George, Bill şi Fleur erau cu toţii la serviciu. Pe doamna Weasley o podidi plânsul când sosi clipa despărţirii. Adevărul era că în ultima vreme îi dădeau lacrimile din aproape orice; plânsese foarte des de când Percy plecase furtunos din casă, în ziua de Crăciun, cu ochelarii murdari de păstârnac pasat (incident pe care îl revendicară şi Fred şi George, dar şi Ginny).

— Mamă, nu mai plânge, zise Ginny, bătând-o liniştitor pe spate, în timp ce doamna Weasley bocea în hohote pe umărul ei. Totul e în ordine.

— Da, nu-ţi face griji pentru noi, spuse Ron, lăsând-o pe mama lui să-i dea un sărut apăsat pe obraz. Şi nici pentru Percy. E un idiot şi jumătate, aşa că până la urmă nu e o mare pierdere, nu-i aşa?

Doamna Weasley plânse şi mai tare, îmbrăţişându-l pe Harry.

— Promite-mi că o să ai grijă de tine. Că n-o să ai probleme de nici un fel.

— Ca de fiecare dată, doamnă Weasley, spuse Harry. Ştiţi că sunt o fire paşnică.

Doamna Weasley râse printre lacrimi şi se dădu înapoi.

— Să fiţi cuminţi cu toţii, da?

Harry păşi în focul de un verde smarald şi strigă:

— Hogwarts!

Pentru o fracţiune de secundă văzu bucătăria familiei Weasley şi chipul înlăcrimat al doamnei Weasley în faţa ochilor, înainte să fie înghiţit de flăcări; se învârtea atât de repede, încât zări nişte licăriri neclare ale altor camere vrăjitoreşti, care dispărură imediat, înainte să apuce să desluşească ceva. Apoi încetini, ajungând în cele din urmă în şemineul din biroul profesoarei McGonagall. Aceasta doar îşi ridică privirea din hârtiile pe care le avea în faţă când Harry escaladă grilajul.

— Bună seara, Potter. Te rog, încearcă să nu murdăreşti cu cenuşă covorul.

— Da, doamnă profesoară.

Harry îşi aranjă ochelarii şi părul în timp ce Ron apăru învârtindu-se. Când sosi Ginny, plecară cu toţii din biroul profesoarei McGonagall, îndreptându-se către Turnul Cercetaşilor. Harry aruncă în drum o privire pe ferestrele de pe coridor; soarele asfinţea deja peste domeniul acoperit cu un strat de zăpadă mai gros decât cel care se aşternuse peste grădina de la Vizuină. Îl văzu pe Hagrid în depărtare dându-i de mâncare lui Buckbeak în faţa colibei sale.

— Bibelouri, spuse Ron sigur pe el, când ajunseră la doamna grasă, care părea mai palidă decât de obicei şi tresări când auzi vocea răspicată a lui Ron.

— Nu, zise ea.

— Cum adică, „nu”?

— S-a schimbat parola, spuse ea. Şi te rog să nu mai ţipi.

— Dar am fost plecaţi, de unde să ştim care…?

— Harry! Ginny!

Hermione se apropia cu paşi repezi de ei, foarte îmbujorată, îmbrăcată cu o pelerină şi purtând căciulă şi mănuşi.