Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Absorbit de această perspectivă, îşi mişcă bagheta puţin prea energic, aşa încât, în loc să facă să izvorască apă limpede din vârful baghetei, temă care făcea obiectul lecţiei de Farmece din ziua aceea, creă un jet puternic ca de furtun, care ricoşă în tavan şi-l lovi pe profesorul Flitwick, trântindu-l la pământ.

— Harry a Apărut deja, îi zise Ron lui Seamus, care părea puţin jenat, după ce profesorul Flitwick se uscase făcând o mişcare din baghetă şi-l pusese la punct pe Seamus („Sunt vrăjitor, nu un babuin care vântură un băţ”). L-a luat Dum… ăă… cineva cu el. Apariţie dublă, ştii tu.

— Uau! şopti Seamus, iar apoi el, Dean şi Neville se aplecară în faţă, pentru a auzi mai bine cum era să Apari.

Pe tot parcursul zilei, Harry fu asaltat de ceilalţi elevi din anul şase, care îl rugară să le descrie ce simţi când Apari. Toţi păreau mai degrabă impresionaţi decât dezamăgiţi când Harry le zise cât de neplăcut era, iar la ora opt fără zece încă răspundea la întrebări, când fu nevoit să mintă şi să le spună că trebuia să returneze o carte la bibliotecă, pentru a reuşi să ajungă la timp la lecţia cu Dumbledore.

Lămpile din biroul lui Dumbledore erau aprinse, portretele foştilor directori sforăiau încet în ramele lor şi Pensivul era şi de data asta pus pe birou. Dumbledore stătea cu mâinile de-o parte şi de alta a Pensivului, cea dreaptă fiind la fel de înnegrită şi arsă ca de obicei. Lui Harry i se păru că nu se vindecase deloc, întrebându-se poate pentru a mia oară ce provocase această vătămare gravă, dar nu zise nimic. Dumbledore îi spusese că avea să-i zică în cele din urmă şi, în orice caz, acum Harry voia să discute despre altceva. Dar Dumbledore vorbi înainte ca băiatul să apuce să spună ceva despre Plesneală şi Reacredinţă.

— Din câte am auzit, te-ai întâlnit cu ministrul Magiei în timpul vacanţei, am dreptate?

— Da, zise Harry. Nu prea e mulţumit de mine.

— Da, oftă Dumbledore. Nici de mine. Harry, trebuie să nu ne lăsăm pradă deznădejdii şi să rămânem fermi pe poziţie.

Harry zâmbi.

— Voia să spun comunităţii vrăjitoreşti că ministerul se descurcă de minune.

Dumbledore surâse.

— Ştii, Fudge a fost primul care s-a gândit la asta. Pe parcursul ultimelor zile înainte să fie înlocuit, când încerca să îşi păstreze funcţia cu disperare, a vrut să vă întâlniţi, sperând că o să-l sprijini.

— După tot ce a făcut anul trecut? zise Harry furios. După Umbridge?

— I-am spus lui Cornelius că nu exista nici o şansă s-o faci, dar ideea a rămas şi după destituirea lui. M-am întâlnit cu Scrimgeour la câteva ore după aceea şi m-a rugat să-i aranjez o întrevedere cu tine.

— Deci ăsta-i motivul pentru care v-aţi certat! izbucni Harry. Am aflat din Profetul zilei.

— Profetul zilei scrie şi lucruri adevărate din când în când, zise Dumbledore, chiar dacă o face involuntar. Da, ăsta a fost motivul pentru care ne-am certat. Ei bine, se pare că Rufus a găsit în sfârşit o cale de a te încolţi.

— M-a acuzat că sunt „omul lui Dumbledore până în măduva oaselor”.

— Dând dovadă de lipsă de bun-simţ.

— I-am spus că aşa şi este.

Dumbledore deschise gura să vorbească şi apoi o închise la loc. În spatele lui Harry, Fawkes, pasărea Phoenix, scoase un strigăt jos, catifelat şi muzical. Harry se simţi nespus de stingherit când văzu dintr-odată că Dumbledore avea lacrimi în ochii de un albastru deschis şi îşi fixă repede privirea asupra genunchilor săi. Însă Dumbledore vorbi, având vocea cât se poate de clară.

— Sunt foarte mişcat, Harry.

— Scrimgeour voia să ştie unde vă duceţi când nu sunteţi la Hogwarts, zise Harry, privindu-i în continuare genunchii.

— Da, este foarte curios în privinţa asta, spuse Dumbledore pe un ton vesel şi Harry îşi zise că acum putea să ridice liniştit privirea. A încercat chiar să pună pe cineva să mă urmărească. Mi se pare chiar amuzant. L-a trimis pe Dawlish să mă spioneze. A fost cât se poate de neplăcut. O dată am fost obligat să arunc o vrajă asupra lui Dawlish; am făcut-o chiar şi a doua oară, cu mare părere de rău.

— Deci tot n-au aflat unde vă duceţi? întrebă Harry, sperând să obţină mai multe informaţii despre acest subiect captivant, însă Dumbledore doar zâmbi, privindu-l peste ochelarii în formă de semilună.

— Nu, şi încă nu-i momentul să afli nici tu. Acum, cred că ar trebui să trecem la treabă, în cazul în care nu mai ai altceva să-mi spui.

— Ar mai fi ceva, domnule, spuse Harry. În legătură cu Reacredinţă şi Plesneală.

— Domnul profesor Plesneală, Harry.

— Da, domnule. Am auzit ce vorbeau la petrecerea domnului profesor Slughorn. Mă rog, de fapt i-am urmărit.

Lui Dumbledore nu i se citi nici o reacţie pe chip cât timp ascultă istorisirea lui Harry. Când acesta încheie, Dumbledore tăcu pentru câteva clipe şi apoi spuse:

— Harry, îţi mulţumesc că mi-ai spus, dar te sfătuiesc să nu te mai gândeşti la asta. Nu cred că e o chestiune deosebit de importantă.

— Nu e o chestiune deosebit importantă? repetă Harry, nevenindu-i să creadă. Domnule profesor, aţi înţeles ce…?

— Da, Harry, dat fiind că sunt dotat cu o inteligenţă peste medie, am înţeles absolut tot ce mi-ai zis, spuse Dumbledore, pe un ton destul de tăios. Ai putea chiar să-ţi spui că este posibil să fi înţeles chiar mai mult decât tine. Repet, mă bucur că mi-ai împărtăşit toate astea, dar dă-mi voie să te asigur că nu mi-ai spus nimic care să mă îngrijoreze.

Harry tăcu, supărându-se şi uitându-se urât la Dumbledore. Ce se întâmpla, de fapt? Oare asta însemna că Dumbledore chiar îi ordonase lui Plesneală să afle ce făcea Reacredinţă, iar în cazul ăsta auzise deja de la Plesneală tot ce-i spusese Harry? Sau era totuşi îngrijorat de ceea ce aflase, însă o ascundea?

— Domnule, spuse Harry pe un ton pe care şi-l dori cât mai politicos şi calm, să înţeleg că dumneavoastră încă aveţi încredere în…

— Am dat dovadă de înţelegere, răspunzându-ţi şi cu altă ocazie la această întrebare, zise Dumbledore, deşi acum nu mai părea să fie deloc înţelegător. Răspunsul meu a rămas acelaşi.

— Nici nu putea să fie altfel, spuse o voce ironică, fiind evident că Phineas Nigellus era de fapt treaz şi doar se prefăcea adormit.

Dumbledore îl ignoră.

— Şi acum, Harry, insist să trecem la treabă. Avem de discutat lucruri mai importante decât astea.

Harry rămase nemişcat, dorind să se împotrivească. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi acceptat să schimbe subiectul, insistând să dovedească vinovăţia lui Reacredinţă? Dumbledore clătină din cap, parcă citindu-i gândurile.

— Ah, Harry, cât de des se întâmplă aşa ceva, chiar şi între prieteni foarte buni! Fiecare dintre noi crede că lucrurile pe care le are el de spus sunt mai importante decât orice ar avea de adăugat celălalt!

— Nu cred că ceea ce vreţi să spuneţi este lipsit de importanţă, domnule, spuse Harry cu o voce hotărâtă.

— Ei bine, ai dreptate, pentru că este cât se poate de important, zise Dumbledore pe un ton vioi. În seara asta vreau să-ţi arăt încă două amintiri. Ambele au fost obţinute cu mare greutate şi cred că a doua dintre ele este cea mai importantă dintre toate cele pe care le-am adunat.

Harry nu spuse nimic, încă supărat din cauza modului în care fuseseră primite noutăţile sale, dar îşi zise că nu avea nimic de câştigat dacă ar fi insistat în continuare.