Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Acestea fiind zise, spuse Dumbledore, suntem aici pentru a continua povestea lui Tom Cruplud, pe care l-am lăsat lecţia trecută la începutul educaţiei sale de la Hogwarts. Îţi aminteşti cât de entuziasmat a fost când a aflat că era vrăjitor, cum a refuzat să-l însoţesc pe Aleea Diagon şi cum l-am avertizat să nu mai fure după ce avea să ajungă la Hogwarts. Ei bine, a sosit începutul şcolii şi, odată cu el, Tom Cruplud, un băiat tăcut, îmbrăcat cu o robă de mâna a doua, care a stat la rând alături de ceilalţi boboci pentru a fi Sortat. A fost repartizat la Viperini aproape imediat după ce Jobenul Magic i-a atins capul, continuă Dumbledore, făcând semn cu mâna înnegrită către raftul de deasupra lui, unde se afla Jobenul Magic ponosit şi inert. Nu ştiu cât i-a luat lui Cruplud să afle că celebrul fondator al Casei sale putea să vorbească limba şerpilor. Este posibil să o fi descoperit chiar în seara aceea. Trebuie să se fi entuziasmat la auzul acestei veşti, simţindu-se şi mai important. Cu toate astea, la urechile profesorilor nu a ajuns nimic care să indice că ar fi vorbit în reptomită în camera de zi a Viperinilor, speriindu-şi şi impresionându-şi colegii. Nu a dat absolut nici un semn real de aroganţă sau de agresivitate. Fiind un orfan deosebit de talentat şi cât se poate de chipeş, a atras în mod firesc atenţia şi com-pasiunea profesorilor de îndată ce a sosit. Părea politicos, tăcut şi avid de cunoaştere. Aproape toţi erau plăcut impresionaţi de el.

— Dar, domnule, nu le-aţi spus cum s-a purtat când l-aţi întâlnit la orfelinat? întrebă Harry.

— Nu, nu le-am spus. Deşi nu dăduse nici un semn că ar fi avut remuşcări în privinţa asta, era posibil să-i pară rău pentru modul în care se purtase atunci. Poate că era hotărât s-o ia de la capăt, să pornească spre un nou început. Am ales să-i acord această şansă.

Dumbledore făcu o pauză, uitându-se întrebător la Harry, care deschisese gura să vorbească. Era un nou exemplu al tendinţei lui Dumbledore de a avea încredere în oameni, în ciuda dovezilor grăitoare care sugerau că aceştia nu o meritau! Însă Harry îşi aminti ceva în clipa aceea.

— Dar, domnule, de fapt n-aţi avut încredere în el, nu-i aşa? Mi-a spus… Cruplud, cel care a ieşit din jurnal, a spus că „Dumbledore nu mă iubea la fel de mult ca ceilalţi profesori”.

— Să zicem că nu m-am încrezut orbeşte în onestitatea lui, spuse Dumbledore. Hotărâsem să îl ţin sub observaţie, aşa cum am mai spus. Şi exact aşa am făcut. Nu pot pretinde că am avut mari rezultate la început. Era foarte precaut în legătură cu mine, sunt sigur că şi-a dat seama că îmi dezvăluise prea multe, cuprins de febra descoperirii adevăratei sale identităţi. A avut grijă să nu se mai repete niciodată, dar n-a putut să-şi retragă cuvintele pe care le spusese involuntar în acele clipe de entuziasm şi nici ceea ce-mi împărtăşise doamna Cole. Însă a avut destulă logică pentru a nu încerca niciodată să îmi intre în graţii, aşa cum se întâmplase cu atât de mulţi dintre colegii mei.

Odată cu trecerea anilor, a strâns în jurul său un grup de prieteni devotaţi; îi numesc astfel în lipsa unui termen mai potrivit, pentru că, aşa cum ţi-am atras deja atenţia, Cruplud n-a simţit nici o urmă de afecţiune pentru vreunul dintre ei. Grupul acesta se bucura de o celebritate sumbră în castel. Erau un colectiv pestriţ, un amestec de oameni slabi care căutau protecţie, oameni ambiţioşi care doreau glorie comună şi brute care gravitau în jurul unui conducător care le putea arăta noi forme de cruzime. Cu alte cuvinte, erau premergătorii Devoratorilor Morţii, iar unii dintre ei chiar au devenit primii Devoratori ai Morţii după terminarea studiilor la Hogwarts. Ţinuţi sub control cu o mână de fier de către Cruplud, n-au fost prinşi niciodată în flagrant delict, deşi cei şapte ani petrecuţi la Hogwarts au fost marcaţi de mai multe incidente neplăcute, fără să existe destule dovezi pentru a indica amestecul lor. Unul dintre cele mai grave a fost deschiderea Camerei Secretelor, bineînţeles, care s-a soldat cu moartea unei fete. Aşa cum ştii, Hagrid a fost cel acuzat pe nedrept de această crimă.

Nu am găsit decât puţine amintiri care să-l includă pe Cruplud la Hogwarts, zise Dumbledore, punând mâna rănită pe Pensiv. Puţini dintre cei care l-au cunoscut în perioada aceea sunt pregătiţi să vorbească despre el, fiind realmente îngroziţi. Tot ce ştiu am aflat după plecarea lui de la Hogwarts, făcând numeroase eforturi, dând de urma celor câţiva care ar fi putut fi convinşi să discute despre el, căutând prin registre vechi şi interogând deopotrivă martori Încuiaţi şi vrăjitori. Cei pe care i-am convins mi-au spus că Cruplud era obsedat de originea sa. Desigur, asta e lesne de înţeles. Crescuse într-un orfelinat şi era firesc să dorească să ştie cum ajunsese acolo. Se pare că a căutat în zadar numele lui Tom Cruplud senior pe scuturile din Sala Trofeelor, pe listele cu Perfecţi din analele şcolii şi chiar în cărţile despre familiile vrăjitoreşti. În cele din urmă, a fost obligat să accepte că tatăl său nu pusese niciodată piciorul la Hogwarts. Cred că atunci a renunţat pentru totdeauna la numele său, asumându-şi identitatea Lordului Cap-de-Mort, şi a început să facă cercetări în privinţa familiei mamei sale, pe care o dispreţuise până în clipa aceea, aşa cum probabil că îţi aminteşti şi tu. Asta după ce considerase că nu putuse fi vrăjitoare dacă cedase în faţa slăbiciunii omeneşti, mai precis a morţii.

Singurul său indiciu era numele „Dorlent”, după ce aflase de la cei de la orfelinat că acesta era numele bunicului din partea mamei. În cele din urmă, după numeroase căutări prin cărţile despre familiile vrăjitoreşti, i-a descoperit descendenţii lui Viperin, care încă erau în viaţă. La şaisprezece ani, a plecat în vara aceea de la orfelinat, unde se întorcea în fiecare an, şi s-a dus să-şi găsească rudele din familia Gaunt. Şi acum, Harry, te rog să stai aici.

Dumbledore se ridică şi Harry observă că şi de data aceasta avea în mână o sticluţă în care se găsea o amintire sidefie şi învolburată.

— Am avut mare noroc să o pot obţine, zise el, turnând substanţa strălucitoare în Pensiv, aşa cum o să-ţi dai seama după ce o vom vedea. Să începem.

Harry se apropie de ligheanul de piatră şi se aplecă aşa cum indicase Dumbledore, până când îşi cufundă faţa în luciul amintirii. Simţi senzaţia cunoscută a căderii în gol şi apoi ateriză pe o podea de piatră murdară, într-un întuneric aproape desăvârşit.

Îi trebuiră câteva clipe ca să se dumirească unde era, timp în care Dumbledore ateriză lângă el. Casa familiei Gaunt era mai mizeră decât oricare loc pe care-l văzuse Harry vreodată. Tavanul era acoperit cu pânze de păianjen, podeaua era jegoasă; pe masă zăceau bucate mucegăite, în stare de putrefacţie, printre mai multe cratiţe soioase. Singura sursă de lumină era o lumânare aşezată la picioarele unui bărbat cu părul şi barba atât de lungi, încât Harry nu-i zări ochii şi nici gura. Stătea prăbuşit într-un fotoliu de lângă foc şi Harry se întrebă pentru o clipă dacă nu murise. Dar chiar atunci cineva bătu cu putere la uşă şi bărbatul se trezi, tresărind şi ridicând bagheta cu mâna dreaptă şi un cuţit scurt cu stânga.

Uşa se deschise încet, scârţâind. În prag stătea un băiat care ţinea un felinar vechi. Harry îl recunoscu numaidecât: înalt, palid, brunet şi chipeş… era adolescentul Cap-de-Mort.

Ochii lui Cap-de-Mort cercetară încet camera dărăpănată, oprindu-se asupra bărbatului din fotoliu. Se uitară unul la celălalt timp de câteva secunde, apoi bărbatul se ridică în picioare clătinându-se, iar numeroasele sticle goale de la picioarele sale se rostogoliră cu zgomot pe podea.