Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Intraţi, vă rog, domnule ministru! zise doamna Weasley emoţionată, aranjându-şi pălăria. Vă servesc cu nişte briptură de furcan sau poate nişte cudinbă. Mă scuzaţi, voiam să spun…

— Nu, nu, mulţumesc dragă Molly, spuse Scrimgeour.

Harry bănui că îl întrebase pe Percy cum o chema înainte să intre.

— Nu vreau să vă deranjez, nici nu aş fi aici dacă Percy n-ar fi ţinut morţiş să vă vadă pe toţi.

— Vai, Perce! zise doamna Weasley cu lacrimi în ochi, ridicându-se pe vârfuri ca să-l sărute pe obraz.

— … nu putem să stăm mai mult de cinci minute, aşa că eu o să mă plimb prin curte cât o să staţi dumneavoastră de vorbă cu Percy. Nu, nu, vă asigur că nu am nici cea mai mică intenţie de a vă deranja! Dar dacă este cineva care ar vrea să-mi arate minunata dumneavoastră grădină… a, observ că tânărul acela a terminat deja de mâncat, nu vrea să se plimbe puţin cu mine?

Atmosfera din jurul mesei se schimbă într-un mod simţitor. Toată lumea îşi mută privirea de la Scrimgeour la Harry. Nimeni nu părea să fie păcălit de faptul că Scrimgeour susţinea că nu ştia cum îl chema pe Harry şi nici nu li se părea firesc că-l alesese tocmai pe el să-l însoţească în grădină, când Ginny, Fleur şi George aveau şi ei farfuriile curate.

— Ba da, vă însoţesc, zise Harry, spărgând liniştea.

Îşi dăduse seama ce se petrecea, în ciuda faptului că Scrimgeour spusese că se nimeriseră să fie în apropiere şi că Percy dorise să-şi viziteze familia. Acesta trebuia să fie adevăratul motiv pentru care veniseră, pentru ca Scrimgeour să discute cu Harry între patru ochi.

— Este în ordine, spuse el încet, trecând pe lângă Lupin, care se ridicase pe jumătate de la masă. În ordine, adăugă el, când domnul Weasley deschise gura să vorbească.

— Minunat! zise Scrimgeour, dându-se la o parte şi făcându-i loc lui Harry să iasă înaintea lui. Dăm un ocol prin grădină şi după aceea Percy şi cu mine ne vedem de drum. Vă rog, simţiţi-vă în largul vostru.

Harry traversă curtea către grădina neîngrijită şi acoperită cu zăpadă a familiei Weasley. Scrimgeour îl însoţi şchiopătând puţin. Harry ştia că acesta fusese şeful Oficiului Aurorilor. Părea dur şi trecut prin multe încercări, fiind cât se poate de diferit de Fudge, care era îndesat şi purta melon.

— Este desăvârşită, spuse Scrimgeour, oprindu-se lângă gardul grădinii şi uitându-se la covorul de zăpadă sub care erau ascunse peluza şi plantele nedesluşite. Desăvârşită.

Harry nu zise nimic. Era conştient că Scrimgeour îl urmărea cu atenţie.

— Am vrut să te cunosc de foarte mult timp, zise Scrimgeour, câteva clipe mai târziu. Ştiai asta?

— Nu, spuse Harry sincer.

— Ei bine, da, de foarte mult timp. Dar Dumbledore a fost foarte protector în ceea ce te priveşte, zise Scrimgeour. E firesc, desigur, având în vedere prin câte ai trecut. Mai ales după ce s-a întâmplat la minister…

Aşteptă ca Harry să spună ceva, dar cum acesta tăcu, înşelându-i aşteptările, adăugă:

— Am sperat să am prilejul să stau de vorbă cu tine încă de când am fost numit ministru, însă Dumbledore m-a împiedicat… din motive lesne de înţeles, aşa cum ţi-am spus mai devreme.

Harry tăcu în continuare, aşteptând.

— E incredibil ce zvonuri s-au iscat, spuse Scrimgeour. Mă rog, ştim amândoi cum sunt distorsionate faptele, desigur. Toate speculaţiile acestea despre o profeţie… Ideea ca tu să fii „cel ales”…

Harry gândi că se apropiau de motivul pentru care venise Scrimgeour.

— … presupun că Dumbledore a discutat cu tine despre treburile astea, nu-i aşa?

Harry reflectă, întrebându-se dacă ar fi trebuit să mintă sau nu. Se uită la urmele pe care le lăsaseră piticii peste tot în jurul straturilor cu flori şi la zăpada deranjată, care marca locul unde Fred îl prinsese pe piticul care stătea în vârful bradului de Crăciun, îmbrăcat cu un tutu. În cele din urmă, se decise să spună adevărul… sau o parte din el.

— Aşa este, am discutat despre ele.

— Aţi discutat, zise Scrimgeour.

Harry îl văzu cu coada ochiului cum îl cercetează, aşa că se prefăcu interesat de un pitic care tocmai scosese capul de sub un trandafir-de-munte îngheţat.

— Şi spune-mi, Harry, ce ţi-a spus Dumbledore?

— Îmi pare rău, dar asta rămâne între mine şi dânsul, spuse Harry.

Se strădui să vorbească pe un ton cât mai amabil, iar Scrimgeour i se adresă şi el cu o voce relaxată şi prietenoasă, spunând:

— A, da, bineînţeles, dacă este vorba despre nişte chestiuni secrete, nici nu aş dori să le divulgi… nu, nu… şi în orice caz, oare chiar contează dacă eşti sau nu „cel ales”?

Harry fu nevoit să cântărească pentru câteva clipe ceea ce spusese Scrimgeour înainte de a răspunde.

— Nu ştiu exact la ce vă referiţi, domnule ministru.

— Mă rog, bineînţeles că pentru tine are o importanţă covârşitoare, spuse Scrimgeour râzând. Dar pentru comunitatea vrăjitorească în ansamblu… totul depinde de cum sunt percepute lucrurile, nu-i aşa? Ceea ce contează cu adevărat este ce cred oamenii.

Harry nu spuse nimic. Parcă începea să-şi dea seama unde voia să ajungă Scrimgeour, dar nu avea de gând să-i uşureze sarcina. Piticul de sub trandafirul-de-munte scormonea acum pământul, căutând râme la rădăcină, iar Harry nu îşi dezlipi ochii de pe el.

— Vezi tu, oamenii cred că eşti „cel ales”, zise Scrimgeour. Te consideră un fel de erou… şi eşti, bineînţeles, Harry, fie că îţi place sau nu! De câte ori l-ai înfruntat pe Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit până acum? În orice caz, Harry, insistă el, fără să aştepte răspuns, ideea este că mulţi te văd ca pe un simbol al speranţei. Fireşte, gândul că există cineva pe lumea asta care ar fi în stare şi care chiar ar putea fi destinat să-l distrugă pe Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit este încurajator pentru oameni. Şi nu pot să nu sper că după ce-o să realizezi asta, o să consideri că este aproape un fel de datorie pentru tine să fii de partea ministerului şi să le ridici moralul tuturor.

Piticul care tocmai reuşise să prindă o râmă trăgea acum cu putere de ea, încercând s-o smulgă din pământul îngheţat. Harry nu spuse nimic timp de atât de multă vreme, încât Scrimgeour zise, mutându-şi privirea de la Harry la pitic:

— Sunt nişte omuleţi amuzanţi, nu-i aşa? Dar, Harry, tu ce răspuns îmi dai?

— Nu ştiu exact ce vreţi de la mine, spuse Harry rar. „Să fiu de partea ministerului”, ce înseamnă asta?

— A, păi, îţi garantez că n-o să fie nicidecum o povară pentru tine, spuse Scrimgeour. De exemplu dacă ai fi văzut venind şi plecând de la minister din când în când, asta ar lăsa impresia dorită. Bineînţeles, cât ai sta acolo ai putea avea numeroase ocazii să stai de vorbă cu Gawain Robards, cel care m-a urmat ca şef al Oficiului Aurorilor. Dolores Umbridge mi-a spus că ambiţia ta este să devii Auror. Dă-mi voie să-ţi spun că asta s-ar putea aranja foarte uşor.

Harry se simţi cuprins de un val de mânie. Deci Dolores Umbridge era încă la minister.

— În esenţă, zise el, de parcă ar fi vrut doar să lămurească câteva detalii, vreţi să las impresia că lucrez pentru minister?

— Harry, ar fi foarte încurajator pentru toată lumea dacă ar crede că te implici mai mult, zise Scrimgeour, părând uşurat că Harry înţelesese atât de repede cum stăteau lucrurile. „Cel ales”, ştii şi tu cum este. Tot ce contează este să le dăm speranţă oamenilor, să simtă că se întâmplă lucruri importante.