Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Apoi se auziră un foşnet şi o bufnitură, iar un bărbat îmbrăcat în zdrenţe căzu din cel mai apropiat copac, aterizând în picioare chiar în faţa lui Ogden, care se dădu înapoi atât de repede, încât călcă pe poalele redingotei şi se împiedică.

— Nu eşti binevenit.

Bărbatul din faţa lor avea părul des atât de plin de noroi uscat, încât nu puteai să-ţi dai seama ce culoare avea. Îi lipseau mai mulţi dinţi. Avea nişte ochi mici şi negri, care priveau în direcţii opuse. Poate că ar fi putut să pară amuzant, dar nu era aşa; efectul era unul înspăimântător, iar Harry nu-l acuză pe Ogden când se dădu din nou cu câţiva paşi înapoi înainte de-a vorbi.

— Ăă… bună dimineaţa. Vin din partea Ministerului Magiei…

— Nu eşti binevenit.

— Aă… scuzaţi-mă, vă rog… nu înţeleg ce spuneţi, spuse Ogden agitat.

Harry îşi zise că pe Ogden nu îl prea ducea capul în clipa de faţă; i se părea că străinul se exprima cât se poate de direct, mai ales când vântură bagheta cu o mână şi un cuţit scurt, murdar de sânge, cu cealaltă.

— Tu înţelegi ce spune, nu-i aşa, Harry? zise Dumbledore încet.

— Da, bineînţeles, spuse Harry, puţin derutat. Dar de ce nu poate şi Ogden…?

Însă totul deveni foarte limpede pentru Harry când se uită din nou la şarpele mort de pe uşă.

— Vorbeşte reptomita?

— Bravo, Harry, zise Dumbledore, încuviinţând din cap şi zâmbind.

Bărbatul îmbrăcat în zdrenţe se apropie de Ogden, cu cuţitul într-o mână şi bagheta în cealaltă.

— Staţi puţin… începu Ogden, dar fu prea târziu.

Se auzi o pocnitură şi Ogden căzu la pământ, cu mâna la nas, iar printre degete începu să i se scurgă un lichid gălbui scârbos.

— Morfin! zise o voce răsunătoare.

Un bătrân ieşi cu paşi repezi din căsuţă, trântind uşa după el, încât şarpele mort se bălăngăni jalnic în cui. Bărbatul acesta era mai scund de-cât primul şi cu nişte proporţii destul de ciudate; avea umerii foarte laţi şi braţele foarte lungi, care — în combinaţie cu ochii căprui deschis, părul scurt şi ţepos şi chipul ridat — îl făceau să semene cu o maimuţă bătrână şi puternică. Se opri lângă bărbatul care ţinea cuţitul şi râdea în hohote de Ogden, căzut la pământ.

— De la minister? spuse bătrânul, uitându-se în jos la Ogden.

— Întocmai! zise Ogden furios, ştergându-şi faţa. Să înţeleg că dumneavoastră sunteţi domnul Gaunt?

— Da, spuse Gaunt. Te-a pocnit drept în nas, nu-i aşa?

— Aşa e! se răsti Ogden.

— Nu crezi că ar fi trebuit să-ţi anunţi sosirea? spuse Gaunt pe un ton agresiv. Te afli pe o proprietate privată. Nu poţi să vii aici când ţi se năzare şi să te aştepţi ca fiul meu să nu se apere.

— De cine să se apere, omule? zise Ogden, ridicându-se anevoie în picioare.

— De băgăcioşi. De intruşi. De Încuiaţi şi de gunoaie.

Ogden îşi îndreptă bagheta spre nasul din care îi curgea în continuare un fel de puroi gălbui şi opri imediat secreţia. Domnul Gaunt îi spuse din colţul gurii lui Morfin:

— Intră în casă. Fă cum îţi spun.

De data asta, Harry recunoscu reptomita; chiar dacă nu înţelegea cuvintele, distingea şuieratul ciudat pe care îl auzea Ogden. Morfin fu pe punctul de a se împotrivi, dar se răzgândi când tatăl său îi aruncă o privire ameninţătoare, ducându-se cu paşi greoi spre casă, parcă rostogolindu-se într-un mod ciudat şi trântind uşa de la intrare după el, astfel încât şarpele se bălăngăni din nou.

— Chiar pe fiul dumneavoastră voiam să-l văd, domnule Gaunt, zise Ogden, ştergându-şi ultimele urme de puroi de pe redingotă. El e Morfin, nu?

— Da, el e Morfin, spuse bătrânul cu indiferenţă. Ai sânge-pur? întrebă el, devenind dintr-odată agresiv.

— Este o chestiune complet lipsită de relevanţă, zise Ogden cu răceală, iar Harry îl respectă ceva mai mult pentru asta.

Se părea că Gaunt nu era de aceeaşi părere. Îşi miji ochii şi cercetă chipul lui Ogden, murmurând, pe un ton menit să fie jignitor:

— Dacă stau să mă gândesc, am mai văzut nasuri ca al tău prin sat.

— Nici nu este de mirare, dacă au avut şi alţii de-a face cu fiul dumneavoastră, spuse Ogden. Poate că ar fi bine să discutăm în casă.

— În casă?

— Da, domnule Gaunt. După cum v-am spus, am venit să vorbesc cu Morfin. Am trimis o bufniţă…

— Nu-mi trebuie nici o bufniţă, spuse Gaunt. Nu deschid niciodată scrisorile.

— Atunci nu vă puteţi plânge că vizitatorii vin pe neaşteptate, spuse Ogden usturător. Am venit din cauza unei încălcări grave a legilor vrăjitoreşti care a avut loc aici, la primele ore ale zilei de azi…

— Bine, bine, bine! strigă Gaunt. Intră naibii în casă, să vedem cu ce-o să-ţi fie mai bine!

Casa avea camere micuţe. Camera principală, care era în acelaşi timp şi bucătărie, şi sufragerie, dădea spre altele două. Morfin stătea într-un fotoliu murdar lângă focul care fumega, răsucind o viperă vie între degetele groase şi cân-tându-i încet în reptomită.

Se auziră nişte zgomote ca de încăierare dinspre colţul de lângă fereastra deschisă, iar Harry îşi dădu seama că mai era cineva în cameră: o fată îmbrăcată cu o rochie ponosită, la fel de cenuşie ca peretele murdar de piatră din spatele ei. Stătea lângă o oală care fierbea pe un aragaz negru şi soios şi îşi făcea de lucru cu oalele şi tigăile vechi de pe raftul de deasupra. Avea părul lins şi mat, chipul palid, era urâţică şi avea obrajii bucălaţi. Ochii ei priveau în direcţii opuse, la fel ca ai fratelui ei. Părea ceva mai curată decât cei doi bărbaţi, dar Harry îşi zise că nu mai văzuse în viaţa lui o persoană mai amărâtă.

— Ea e fiica mea, Merope, spuse Gaunt cu jumătate de gură, când Ogden se uită curios la ea.

— Bună dimineaţa, zise Ogden.

Fata nu-i răspunse la salut, aruncându-i o privire speriată tatălui ei, întorcându-se cu faţa la perete şi aranjând în continuare oalele de pe raft.

— Ei bine, domnule Gaunt, spuse Ogden, o să trec direct la subiect. Avem motive să credem că fiul dumneavoastră, Morfin, a făcut vrăji în faţa unui Încuiat, aseară târziu.

Se auzi o bufnitură răsunătoare. Lui Merope îi căzuse o cratiţă pe jos.

— Ridic-o! răcni Gaunt la ea. Bravo, târăşte-te pe jos, ca o Încuiată ordinară. De ce crezi că ai baghetă, nemernico?

— Domnule Gaunt, vă rog! spuse Ogden şocat, când Merope, care ridicase deja cratiţa, se făcu roşie ca focul, scăpă iar cratiţa din mână, îşi scoase bagheta din buzunar cu stângăcie, o îndreptă spre oală şi şopti o vrajă în grabă, făcând-o să zboare cât colo, în partea cealaltă a camerei, şi să se lovească de perete, după care crăpă în două.

Morfin râse isteric în hohote. Gaunt strigă:

— Repar-o, nemernico, repar-o!

Merope traversă repede camera cu paşi nesiguri, dar înainte să aibă timp să ridice bagheta, Ogden o pregătise deja pe a lui, zicând cu o voce hotărâtă: „Reparo”. Cratiţa se repară singură într-o clipită.

Gaunt arătă ca şi cum ar fi fost pe cale să ţipe la Ogden preţ de o secundă, dar păru să se răzgândească. În schimb, îi spuse batjocoritor fiicei lui:

— Norocul tău că a venit domnul amabil de la minister! Poate că o să mă scape de tine, poate că lui îi plac Nonii jegoşi.