Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Cerul era negru ca tăciunele, iar lămpile din biroul lui Dumbledore păreau să arunce o lumină mai puternică decât înainte.

— Cred că e de-ajuns pentru astă-seară, Harry, spuse Dumbledore câteva clipe mai târziu.

— Da, domnule, zise Harry.

Se ridică în picioare, dar nu plecă.

— Domnule… sunteţi de părere că este important să ştiu toate astea despre trecutul lui Cap-de-Mort?

— Cred că e cât se poate de important, spuse Dumbledore.

— Şi… are legătură cu profeţia?

— Întru totul.

— În ordine, zise Harry, puţin derutat, dar mai liniştit.

Dădu să plece, când îi veni în minte altă întrebare şi se întoarse.

— Domnule, îmi daţi voie să le povestesc lui Ron şi Hermione tot ce mi-aţi spus?

Dumbledore îl măsură preţ de o clipă, iar apoi zise:

— Da, cred că domnul Weasley şi domnişoara Granger s-au dovedit demni de încredere. Dar, Harry, te rog să-i rogi la rândul tău să nu mai vorbească nimănui despre lucrurile astea. N-ar fi bine dacă s-ar afla câte ştiu sau bănuiesc despre secretele Lordului Cap-de-Mort.

— Sigur, domnule, o să am grijă să nu mai afle nimeni, în afară de Ron şi Hermione. Noapte bună.

Se întoarse şi aproape că ajunsese la uşă când îl văzu stând pe una dintre măsuţele cu picioare fusiforme pe care erau aşezate tot felul de instrumente delicate de argint. Era un inel urât de aur, cu o piatră mare, neagră, crăpată şi prinsă în montură.

— Domnule profesor, zise Harry, fixând inelul cu privirea. Inelul ăsta…

— Da? spuse Dumbledore.

— Îl purtaţi pe deget când ne-am dus la domnul profesor Slughorn în noaptea aia.

— Este cât se poate de adevărat, încuviinţă Dumbledore.

— Dar, domnule… nu cumva e acelaşi inel pe care i l-a arătat Dorlent Gaunt lui Ogden?

Dumbledore îşi plecă fruntea.

— Chiar el este.

— Dar cum se întâmplă să…? L-aţi avut dintotdeauna?

— Nu, l-am achiziţionat de curând, spuse Dumbledore. De fapt, cu doar câteva zile înainte să vin să te iau de la unchiul şi mătuşa ta.

— Şi tot în perioada aia v-aţi rănit la mână?

— Da, tot atunci, Harry.

— Domnule, dar cum…?

— E târziu, Harry! O să-ţi povestesc altă dată. Noapte bună.

— Noapte bună, domnule.

Hermione avusese dreptate să spună că „ferestrele” celor din anul şase nu erau pentru relaxare, cum anticipase Ron, ci reprezentau un interval de timp în care să încerce să ţină pasul cu cantitatea enormă de teme pe care le aveau de făcut. Nu numai că studiau ca şi cum ar fi avut examene zilnic, dar cursurile în sine deveniseră mult mai solicitante decât înainte. În ultima vreme, Harry aproape că nu mai înţelegea nici jumătate din ceea ce le preda profesoara McGonagall; până şi Hermione trebuise să o roage să repete instrucţiunile de câteva ori. Deşi era greu de crezut, Harry excela dintr-odată la Poţiuni, datorită prinţului cu sânge semi-pur, ceea ce o indigna din ce în ce mai tare pe Hermione.

Acum se cerea aruncarea vrăjilor nonverbale şi la cursurile de Farmece şi Transfigurare, nu numai la Apărare contra Magiei Negre. Harry îi vedea adeseori pe colegii lui de clasă învineţindu-se la faţă şi chinuindu-se de parcă ar fi luat o doză prea mare de Laxatenţie; dar ştia că de fapt se căzneau să facă vrăjile fără să rostească incantaţiile. Era o uşurare să iasă din castel, în drum spre sere; la Ierbologie lucrau cu plante mai periculoase ca niciodată, dar aveau voie să blesteme cu voce tare dacă erau atacaţi pe la spate de tentaculele veninoase.

Unul dintre rezultatele numărului mare de teme şi al orelor petrecute căznindu-se cu vrăjile nonverbale era faptul că Harry, Ron şi Hermione încă nu reuşiseră să-şi găsească timp pentru a-l vizita pe Hagrid. Acesta încetase să vină să ia masa în Marea Sală, alături de ceilalţi profesori, ceea ce nu era un semn bun, şi de puţinele ori când trecuseră pe lângă el pe holuri sau pe domeniu, acesta nu-i observase şi nu-i auzise salutându-l.

— Trebuie să ne ducem la el şi să-i explicăm, zise Hermione, uitându-se la scaunul uriaş al lui Hagrid, rămas liber la masa profesorilor sâmbăta următoare la micul dejun.

— În dimineaţa asta au loc selecţionările pentru echipa de vâjthaţ, spuse Ron. Şi pe lângă asta, trebuie să exersăm şi vraja „Aguamenti” pentru Flitwick! Şi ce ar trebui să-i explicăm până la urmă? Cum să-i spunem că detestam cursurile alea ridicole?

— Dar nu le detestăm! zise Hermione.

— Vorbeşte în numele tău, eu să ştii că încă n-am uitat de Homari, spuse Ron sumbru. Şi dă-mi voie să-ţi spun că am scăpat cu toţii ca prin urechile acului. Tu nu l-ai auzit vorbind despre nătângul de frate-său. Dacă n-am fi renunţat la curs, acum l-am învăţa pe Grawp să-şi lege şireturile.

— Mă simt groaznic fiindcă nu vorbim cu Hagrid, zise Hermione supărată.

— Ne ducem la el după vâjthaţ, o asigură Harry.

Şi lui îi era dor de Hagrid, deşi, ca şi Ron, nu regreta că nu-l aveau pe Grawp în viaţa lor.

— Dar s-ar putea ca probele să dureze până-n prânz, judecând după cât de mulţi s-au înscris.

Harry era puţin neliniştit în privinţa primei sale încercări în calitate de căpitan.

— Nu-mi dau seama de ce a devenit brusc atât de populară echipa.

— Harry, să fim serioşi, spuse Hermione, pierzându-şi dintr-odată răbdarea. Nu vâjthaţul e popular, ci tu! Eşti mai interesant ca niciodată şi, sinceră să fiu, mai uşor de îndrăgit ca niciodată.

Ron se înecă în timp ce mânca o scrumbie afumată. Hermione îi aruncă o privire dispreţuitoare, înainte să se întoarcă spre Harry.

— Acum toţi ştiu că ai spus adevărul, nu-i aşa? Toată lumea vrăjitorească trebuie să recunoască faptul că ai avut dreptate când ai zis că s-a întors Cap-de-Mort şi că te-ai luptat cu el de două ori în ultimii doi ani, scăpând cu viaţă de fiecare dată. Acum ţi se spune „cel ales”. Să fim serioşi, chiar nu-ţi dai seama de ce sunt toţi fascinaţi de tine?

Lui Harry i se păru dintr-odată că era foarte cald în Marea Sală, deşi tavanul era la fel de plumburiu şi rece ca şi până atunci.

— Şi ai mai fost şi persecutat de minister când au încercat să te scoată de nebun şi mincinos. Încă ţi se văd cicatricele în locul unde te-a pus femeia aia odioasă să scrii cu propriul tău sânge, şi totuşi nu te-ai lăsat influenţat…

— Încă se văd cicatricele unde m-a apucat creierul ăla de la minister, uite, spuse Ron, ridicându-şi mânecile.

— Unde mai pui că ai crescut vreo treizeci de centimetri în vara asta, încheie Hermione, ignorându-l pe Ron.

— Sunt un tip înalt, zise şi Ron nitam-nisam.

Bufniţele aduseră poşta, intrând în zbor pe ferestrele în care răpăia ploaia şi stropindu-i pe toţi. Majoritatea elevilor primeau mai multe scrisori decât de obicei. Părinţii îngrijoraţi voiau să aibă veşti de la copiii lor şi să-i asigure la rândul lor că totul era bine acasă. Harry nu primise nici o scrisoare de la începutul semestrului. Singurul său corespondent stabil murise şi, deşi sperase ca Lupin să îi scrie din când în când, asta nu se întâmplase până atunci. Din acest motiv, fu foarte surprins să vadă o bufniţă albă, pe Hedwig, zburând pe deasupra lor, alături de celelalte bufniţe cafenii şi cenuşii. Hedwig ateriză în faţa lui, aducându-i un pachet mare, pătrăţos. O clipă mai târziu, şi Ron primi un pachet identic cu al lui Harry, pe care i-l livră Pigwidgeon, bufniţa sa minusculă şi extenuată, care era acum strivită sub greutatea coletului.