Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Sunt profesor! răcni el la Harry. Profesor, Potter! Cum îndrăzneşti să mă ameninţi că-mi dărâmi uşa?

— Scuzaţi-mă, domnule, spuse Harry, apăsând pe ultimul cuvânt, în timp ce îşi vâra bagheta la loc în interiorul robei.

Hagrid păru şocat.

— De când îmi spui „domnule”?

— Tu de când îmi spui „Potter”?

— A, eşti tare iscusit, mormăi Hagrid. Foarte amuzant. M-ai dovedit cu propriile arme, aşa-i? Bine, intră, puşti nerecunoscător şi…

Hagrid se dădu la o parte, făcându-le loc să treacă şi bombănind supărat. Hermione intră repede după Harry, arătând destul de speriată.

— Ei bine? spuse Hagrid pe un ton morocănos, după ce Harry, Ron şi Hermione se aşezară în jurul mesei sale enorme de lemn; iar Colţ îşi puse imediat capul pe genunchiul lui Harry, salivându-i pe robă. Ce înseamnă asta? Vi s-a făcut milă de mine? Credeţi că mă simt singur sau ceva de genul ăsta?

— Nu, zise Harry repede. Am vrut să te vedem.

— Ne-a fost dor de tine, spuse Hermione cu o voce tremurată.

— V-a fost dor de mine? pufni Hagrid. Era să te cred.

Se mişcă prin cameră cu zgomot, punând de ceai în ibricul său imens de cupru şi bodogănind fără încetare. Într-un târziu trânti trei căni de mărimea unor găleţi pline cu ceai cafeniu în faţa lor şi o farfurie cu prăjiturile lui obişnuite, tari ca piatra. Lui Harry îi era atât de foame, încât ar fi fost în stare să mănânce până şi bucate gătite de Hagrid, astfel încât luă imediat o prăjitură.

— Hagrid, spuse Hermione cu o voce mică, când acesta se întoarse la masă şi începu să cureţe cartofii atât de brutal, încât ai fi zis că îi făcuseră vreun rău personal, să nu crezi că n-am vrut să continuăm cursul de Grijă faţă de Creaturile Magice.

Hagrid pufni din nou cu putere. Lui Harry i se păru că stropii din nasul lui ajunseră direct pe cartofi şi simţi o bucurie interioară că nu aveau să rămână la cină.

— Serios! zise Hermione. Dar n-am avut cum, pentru că avem foarte multe alte cursuri în afară de ăsta!

— Era să te cred, repetă Hagrid.

Se auzi un zgomot scârbos şi toţi întoarseră capul. Hermione scoase un mic ţipăt, iar Ron se ridică de pe scaun ca ars şi înconjură masa, îndepărtându-se de butoiul mare din colţ, pe care nu îl observaseră până atunci. Butoiul era plin cu un fel de larve de treizeci de centimetri lungime, albe, dezgustătoare, care se zvârcoleau.

— Hagrid, ce sunt astea? întrebă Harry, încercând să pară mai degrabă interesat decât scârbit, dar punând oricum la loc prăjitura tare ca piatra.

— Doar nişte larve uriaşe, spuse Hagrid.

— Şi din ele o să iasă…? zise Ron, părând neliniştit.

— N-o să iasă nimic, spuse Hagrid. Le-am luat pentru Aragog.

Hagrid izbucni în lacrimi din senin.

— Hagrid! strigă Hermione, ridicându-se imediat, înconjurând masa, urmând drumul mai lung pentru a evita butoiul cu viermi, şi punându-i o mână pe umeri lui Hagrid, care se zguduia de plâns. Ce s-a întâmplat?

— E vorba… de el…, îngăimă Hagrid, cu lacrimile şiroindu-i din ochii mici şi negri, în timp ce se ştergea la ochi cu şorţul. Este vorba… despre Aragog… Cred că e pe moarte… S-a îmbolnăvit în vară şi nu-şi mai revine… Nu ştiu ce-o să mă fac dacă… dacă… Ne ştim de atâta timp…

Rămasă fără cuvinte, Hermione îl bătu uşor pe umăr pe Hagrid. Harry ştia exact ce simţea uriaşul. În trecut îl văzuse dându-i animale de pluş unui pui fioros de dragon, jucându-se cu nişte scorpioni uriaşi cu ventuze şi ţepi, sau încercând să se înţeleagă cu fratele său vitreg, un uriaş violent, dar aceasta era, probabil, cea mai ciudată relaţie pe care o avea cu un monstru: cea cu Aragog, păianjenul uriaş şi vorbitor, care sălăşluia în inima Pădurii Interzise şi de care el şi Ron scăpaseră ca prin urechile acului cu patru ani în urmă.

— Hagrid… putem să te ajutăm cu ceva? întrebă Hermione, ignorându-l pe Ron, care îi făcea semne disperate.

— Nu, Hermione, nu cred că puteţi să mă ajutaţi cu nimic, îngăimă Hagrid, încercând să-şi ţină în frâu lacrimile. Vezi tu, ceilalţi păianjeni din trib… Familia lui Aragog… Se poartă ceva mai ciudat de când s-a îmbolnăvit el… Au devenit puţin cam agitaţi…

— Da, cred că am zărit şi noi faţeta asta a personalităţii lor, spuse Ron în şoaptă.

— … şi pentru moment cred că ar fi periculos pentru altcineva în afară de mine să se apropie de colonie, încheie Hagrid, suflându-şi nasul cu putere în şorţ şi ridicându-şi privirea. Dar îţi mulţumesc pentru intenţie, Hermione… Înseamnă foarte mult pentru mine…

După aceea atmosfera se destinse simţitor, pentru că, deşi nici Harry şi nici Ron nu dăduseră vreun semn că le-ar fi trecut prin minte să hrănească un păianjen monstruos şi violent cu viermi uriaşi, Hagrid părea să considere că ar fi făcut-o bucuroşi, iar acum se purta la fel ca înainte.

— Şi am ştiut de la-nceput că o să vă fie greu să vă găsiţi timp pentru mine, zise el, turnându-le din nou nişte ceai. Chiar dacă v-aţi fi înscris să primiţi Clepsidre ale Timpului…

— Dar nu aveam cum s-o facem, zise Hermione. Am distrus toate rezervele de Clepsidre ale Timpului de la minister când am fost acolo astă-vară. Au scris despre asta în Profetul zilei.

— Ei, păi atunci, spuse Hagrid, chiar nu aveaţi ce să faceţi. Îmi pare rău că am fost cam… mă rog… ştiţi voi… Dar eram îngrijorat din cauza lui Aragog… Şi mă întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă aţi fi avut-o pe Grubbly-Plank ca profesoară.

La auzul acestor cuvinte, toţi trei minţiră, declarând categoric că doamna profesoară Grubbly-Plank, care îi ţinuse locul lui Hagrid de câteva ori, habar nu avea să predea; drept urmare, Hagrid păru chiar vesel când îşi luă la revedere de la ei la asfinţit.

— Sunt lihnit, zise Harry, imediat după ce se închise uşa în urma lor, iar cei trei merseră repede pe domeniul întunecat şi părăsit.

Renunţase să mai mănânce prăjitura tare ca piatra când îi trosnise o măsea.

— Şi astă-seară am şi detenţie cu Plesneală, nu prea am timp pentru cină.

Când ajunseră în castel, îl zăriră pe Cormac McLaggen intrând în Marea Sală. Acesta avu nevoie de două încercări pentru a trece de uşi, prima dată izbindu-se de canat. Ron râse în hohote, mulţumit, şi intră cu paşi mari în Marea Sală după el, dar Harry o prinse de mână pe Hermione, făcând-o să rămână în urmă.

— Ce este? spuse ea pe un ton defensiv.

— Din câte îmi dau seama, zise Harry încet, McLaggen chiar a fost victima unei Vrăji Confundus. Şi de dimineaţă stătea chiar în faţa ta.

Hermione roşi.

— Bine, fie, eu am fost, şopti ea. Dar trebuia să-l fi auzit ce zicea despre Ron şi Ginny! În orice caz, e un om foarte dificil, ai văzut şi tu cum a reacţionat când l-ai respins… Doar n-ai fi vrut să ai pe cineva ca el în echipă.

— Nu, n-aş fi vrut, zise Harry. Presupun că ai dreptate. Dar gândeşte-te, Hermione, crezi că ai procedat corect? Eşti totuşi Perfect, nu-i aşa?

— Ah, las-o baltă, se răsti ea, când Harry zâmbi amuzat.

— Ce tot faceţi acolo? întrebă Ron intrigat, apărând din nou în pragul Marii Săli.

— Nimic, spuseră Harry şi Hermione într-un glas, urmându-l repede pe Ron.

Din cauza mirosului de friptură, pe Harry îl duru stomacul şi mai tare, dar abia dacă făcuseră trei paşi spre masa Cercetaşilor când profesorul Slughorn apăru în faţa lor, tăindu-le calea.