Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Stând în pat în capul oaselor, Harry întoarse cartea într-o parte pentru a cerceta îndeaproape instrucţiunile mâzgălite pentru o vrajă care părea să-i fi dat destulă bătaie de cap prinţului. Erau foarte multe tăieturi şi corecturi, dar până la urmă găsi scrijelit într-un colţ al paginii:

Vântul şi ploaia băteau cu putere în ferestre fără încetare, iar Neville sforăia zgomotos. Harry se uită cu ochii mari la literele din paranteză. „Nvbl”… trebuia să însemne „nonverbal”. Harry se îndoia că avea să efectueze cu succes această vrajă; încă nu stăpânea vrăjile nonverbale, aşa cum avea grijă să-i reamintească Plesneală la fiecare curs de Apărare contra Magiei Negre. Pe de altă parte, prinţul se dovedise un profesor mult mai bun decât Plesneală în trecut. Îndreptându-şi bagheta în gol, o smuci în sus şi zise în gând „Levicorpus!”.

— Aaaaaaaaa!

Avu loc o străfulgerare şi toată lumea începu să vorbească dintr-odată, fiind treziţi de strigătul lui Ron. Harry aruncă alarmat Realizarea Poţiunilor Avansate cât colo, pentru că Ron era suspendat în aer cu susul în jos, ca şi cum ar fi fost agăţat de gleznă cu un cârlig invizibil.

— Iartă-mă! strigă Harry, în timp ce Dean şi Seamus râdeau în hohote şi Neville se aduna de pe podea, după ce căzuse din pat. Stai aşa… te dau jos imediat.

Îşi recuperă repede manualul de Poţiuni şi îl răsfoi cu înfrigurare, căutând pagina cu pricina. Într-un târziu reuşi să o găsească şi descifră cuvântul înghesuit sub vrajă, rugându-se ca acesta să fi fost contrablestemul. Harry se concentră din răsputeri, zicându-şi: „Liberacorpus!”.

Avu loc din nou o străfulgerare şi Ron căzu grămadă pe pat.

— Iartă-mă, repetă Harry cu o voce mică, iar Dean şi Seamus se tăvăliră pe jos de râs în continuare.

— Mâine, zise Ron cu o voce înăbuşită, aş prefera să pui ceasul deşteptător.

Până se îmbrăcară, blindându-se cu mai multe pulovere tricotate de doamna Weasley şi punându-şi pelerina, fulare la gât şi mănuşi, Ron păru să-şi revină complet de pe urma şocului şi să decidă că noua vrajă a lui Harry era una foarte amuzantă; atât de amuzantă, încât nu pierdu nici o clipă şi-i povesti pe îndelete lui Hermione la micul dejun ce se întâmplase.

— … şi după aceea a avut loc încă o străfulgerare şi am aterizat înapoi pe pat, zâmbi Ron, servindu-se cu nişte cârnaţi.

Hermione nici măcar nu schiţă un zâmbet pe parcursul relatării şi-l privi pe Harry cu un aer rece, dezaprobator.

— Ai găsit vraja asta tot în manualul ăla de poţiuni, nu-i aşa? întrebă ea.

Harry se încruntă.

— Tot timpul te grăbeşti să tragi concluziile cele mai sumbre.

— Poţi să negi?

— Păi… nu, şi ce dacă am găsit-o acolo?

— Vrei să spui că ai încercat o incantaţie necunoscută, scrisă de mână, ca să vezi pur şi simplu ce se întâmplă?

— Dar ce contează dacă e scrisă de mână? spuse Harry, preferând să nu răspundă la a doua parte a întrebării.

— Contează, pentru că probabil că nu este o vrajă aprobată de Ministerul Magiei, zise Hermione. Şi, adăugă ea, în timp ce Harry şi Ron îşi dădeau ochii peste cap, pe lângă asta, încep să cred că prinţul tău a fost o persoană destul de ciudată.

Harry şi Ron se revoltară într-un glas.

— A fost distractiv! zise Ron, ţinând o sticlă cu sos de roşii cu susul în jos deasupra cârnatilor din farfuria lui. A fost distractiv, Hermione, atâta tot.

— Să ţii oamenii suspendaţi cu capul în jos, suspendaţi de gleznă? spuse Hermione. Cine ar pierde timp şi energie pentru a inventa astfel de vrăji?

— Fred şi George, zise Ron, ridicând din umeri, lor le plac farmecele de genul ăsta. Şi… ăă…

— Tatăl meu, spuse Harry, amintindu-şi de acest lucru chiar atunci.

— Poftim? ziseră Ron şi Hermione odată.

— Tatăl meu a folosit vraja asta, spuse Harry. L-am… mi-a zis Lupin.

Ultima parte nu era adevărată; de fapt, Harry îl văzuse cu ochii lui pe tatăl său aruncând vraja asupra lui Plesneală, dar nu le vorbise niciodată lui Ron şi Hermione despre incursiunea cu pricina în Pensiv. Acum însă îi trecu prin minte ceva extraordinar. Oare era cu putinţă ca Prinţul Semipur să fi fost…?

— Harry, tatăl tău a folosit vraja aia, zise Hermione, dar n-a fost singurul. Dă-mi voie să-ţi amintesc că am văzut o mulţime de alte cazuri în care a fost făcută vraja. Oameni suspendaţi în aer… Să-i faci să plutească, adormiţi, lipsiţi de apărare.

Harry se uită la ea cu ochii mari. Îşi aminti cu un sentiment de groază cum se comportaseră Devoratorii Morţii la Cupa Mondială de Vâjthaţ. Ron îi sări în ajutor.

— Atunci a fost vorba despre altceva, zise el înfierbântat. Au abuzat de puterea asta. Harry şi tatăl lui au folosit-o în glumă. Hermione, ţie nu-ţi place prinţul, adăugă el pe un ton serios, arătând spre Hermione cu un cârnat, pentru că e mai bun ca tine la Poţiuni.

— N-are absolut nici o legătură cu asta! spuse Hermione, îmbujorându-se. Pur şi simplu mi se pare o dovadă de iresponsabilitate să faci vrăji fără să ştii ce efecte au. Şi nu mai vorbi despre „prinţ” ca şi cum ar fi un titlu nobiliar. Pun pariu că e doar o poreclă idioată şi am impresia că n-a fost deloc o persoană drăguţă!

— Pe asta de unde ai mai scos-o? spuse Harry cu înflăcărare. Dacă ar fi fost un viitor Devorator al Morţii, nu crezi că nu s-ar mai fi fălit că avea „sânge semipur”?

Chiar în timp ce vorbi, Harry îşi aminti că tatăl său avea sânge pur, dar alungă acest gând, hotărând să se ocupe de acest aspect altă dată.

— Devoratorii Morţii nu pot să aibă toţi sânge pur, pentru că nu au mai rămas destui vrăjitori cu sânge pur, zise Hermione neînduplecată. Bănuiesc că cei mai mulţi au sânge semipur şi o ascund. Cei pe care-i urăsc cu adevărat sunt vrăjitorii cu părinţi Încuiaţi. Sunt convinsă că v-ar primi bucuroşi pe tine şi pe Ron în rândul lor.

— Pe mine sigur nu m-ar accepta ca Devorator al Morţii! spuse Ron indignat, zburându-i o bucăţică de cârnat din furculiţa pe care o vântura spre Hermione şi nimerindu-l în cap pe Ernie Macmillan. Toţi cei din familia mea sunt trădători de sânge! Pentru Devoratorii Morţii e ca şi cum aş fi avut părinţi Încuiaţi.

— Da, pe mine m-ar primi cu braţele deschise, zise Harry sarcastic. Am fi prieteni la cataramă, dacă n-ar tot încerca să-mi facă de petrecanie.

La auzul acestor cuvinte, pe Ron îl pufni râsul şi nici chiar Hermione nu putu să-şi reprime un zâmbet. Însă apariţia lui Ginny le schimbă gândurile.

— Bună, Harry. Mi s-a spus să-ţi dau asta.

Era vorba despre un pergament făcut sul pe care era trecut numele lui Harry cu un scris familiar, aplecat şi subţire.

— Mulţumesc, Ginny… Este data următoarei lecţii cu Dumbledore, le spuse Harry lui Ron şi Hermione, derulând pergamentul şi citind repede conţinutul. Luni seară, adăugă el şi se simţi dintr-odată uşurat şi fericit. Ginny, nu vrei să vii cu noi în Hogsmeade? întrebă el.

— Merg cu Dean… poate ne întâlnim acolo, răspunse ea, plecând şi făcându-le cu mâna.

Filch stătea în faţa uşilor de stejar de la intrare, ca de obicei, verificând lista cu numele celor care aveau permisiunea de a merge în Hogsmeade. Acest proces dură chiar mai mult decât în mod normal, pentru că Filch îi verifică pe toţi de trei ori cu Senzorii de Tăinuire.