Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Dacă mai este cineva care nu e de la Cercetaşi, strigă Harry, devenind din ce în ce mai iritat, vă rog să părăsiţi terenul în clipa asta!

Urmă o pauză, apoi două fete micuţe de la Ochi-de-Şoim plecară în fugă, râzând în hohote.

Două ore mai târziu, după numeroase proteste şi crize de nervi, într-unul dintre cazuri fiind vorba chiar de distrugerea unei „Comete 260” şi de pierderea mai multor dinţi, Harry reuşise să îşi găsească trei înaintaşi: Katie Bell, care se întoarse în echipă după ce trecu probele cu brio, o jucătoare nouă, Demelza Robins, deosebit de pricepută la evitarea baloanelor-ghiulea; şi Ginny Weasley, care zburase mai repede decât toţi ceilalţi şi, pe lângă asta, dăduse şaptesprezece goluri. Deşi era mulţumit de jucătorii pe care îi alesese, Harry răguşise din cauza discuţiilor cu cei nesatisfăcuţi, care erau în număr mare, iar acum se certa cu prinzătorii respinşi.

— E decizia mea finală şi dacă nu le faceţi loc portarilor, o să arunc o vrajă asupra voastră, strigă el.

Nici unul dintre prinzătorii pe care-i selecţionase nu avea talentul nemaivăzut al lui Fred şi George, dar Harry era destul de mulţumit de ei. Jimmy Peakes era din anul trei, scund, dar lat în umeri, şi reuşise să lovească un balon-ghiulea atât de tare, încât Harry se alesese la ceafă cu un cucui de mărimea unui ou. Ritchie Coote, tare părea destul de deşirat, avea o precizie foarte mare. Aceştia se duseră acum în tribune, alături de Katie, Demelza şi Ginny, pentru a urmări selecţionarea ultimului membru al echipei lor.

Harry lăsase dinadins alegerea portarului la sfârşit, sperând ca stadionul să se mai golească până atunci şi atmosfera de pe teren să se destindă. Din nefericire, printre spectatori se numărau acum toţi jucătorii respinşi şi mai mulţi elevi care veniseră să urmărească probele după ce luaseră micul dejun în tihnă, astfel încât publicul era mai numeros ca niciodată. Mulţimea aclamă şi huidui în egală măsură când portarii zburară pe rând în dreptul cercurilor. Harry aruncă o privire spre Ron, care nu reuşise niciodată să-şi controleze emoţiile; Harry sperase că Ron îşi învinsese această slăbiciune după ce câştigaseră ultimul meci din anul trecut, dar se părea că nu era aşa: Ron era de-a dreptul străveziu.

Nici unul dintre primii cinci jucători nu salvă mai mult de două goluri. Spre marea dezamăgire a lui Harry, Cormac McLaggen salvă patru lovituri din cinci. Cu toate acestea, la ultima ţâşni în direcţia complet opusă, mulţimea râse, îl huidui, iar McLaggen se întoarse pe pământ scrâşnind din dinţi.

Ron părea la un pas de leşin când se urcă pe coada sa de mătură, Măturin 11.

— Succes! strigă cineva din tribună.

Harry întoarse capul, aşteptându-se să o vadă pe Hermione, dar descoperi că nu era ea, ci Lavender Brown. I-ar fi plăcut să-şi fi ascuns şi el faţa în mâini, aşa cum făcuse aceasta câteva clipe mai târziu, însă se gândi că, fiind căpitan, se cuvenea să dea dovadă de ceva mai multă tărie de caracter şi se întoarse să-l urmărească pe Ron la trial.

Se dovedi că îşi făcuse griji degeaba: Ron salvă unul, două, trei, patru, cinci goluri la rând. Încântat şi abţinându-se cu greu să aclame şi el alături de restul mulţimii, Harry dădu să meargă la McLaggen să-i spună că, din păcate, Ron fusese mai bun ca el, dar dădu nas în nas cu chipul roşu al lui McLaggen. Harry făcu repede câţiva paşi înapoi.

— Sora lui nu şi-a dat silinţa, zise McLaggen pe un ton ameninţător.

Îi zvâcnea vena de la tâmplă, pe care Harry o admirase în repetate rânduri pe fruntea unchiului Vernon.

— I l-a dat servit.

— Nici vorbă, spuse Harry cu răceală. Chiar la lovitura ei era să dea chix.

McLaggen se apropie de Harry, care nu se mai dădu înapoi de data asta.

— Lasă-mă să mai încerc o dată.

— Nu, zise Harry. Ai încercat deja o dată. Ai salvat patru goluri. Ron a salvat cinci. Ron o să fie portar, şi-a câştigat pe drept locul în echipă. Dă-te la o parte.

Pentru o clipă, crezu că McLaggen avea să-i dea un pumn, dar acesta doar se strâmbă la el şi plecă mânios, mormăind în barbă câteva ameninţări.

Harry se întoarse şi îşi văzu noua echipă zâmbindu-i larg.

— Bravo, zise el răguşit. Aţi zburat foarte bine.

— Ai fost grozav, Ron!

De data asta, cea care venea în fugă spre ei dinspre tribune era chiar Hermione; Harry o văzu pe Lavender părăsind terenul de vâjthâţ de braţ cu Parvati, cu o expresie mohorâtă pe chip. Ron era deosebit de mulţumit de el însuşi şi părea mai înalt decât de obicei, zâmbindu-le celor din echipă şi lui Hermione.

După ce Harry fixă data primului antrenament propriu-zis pentru joia următoare, împreună cu Ron şi Hermione îşi luară la revedere de la ceilalţi şi se îndreptară către coliba lui Hagrid. Soarele palid încerca să străpungă norii şi în sfârşit se oprise ploaia măruntă de până atunci. Lui Harry îi era foarte foame; spera să găsească ceva de mâncare la Hagrid.

— Am crezut că n-o să salvez a patra lovitură, spuse Ron vesel. Demelza a fost foarte şireată, aţi văzut, a dat o lovitură răsucită.

— Da, da, da, ai fost la înălţime, zise Hermione amuzată.

— În orice caz am fost mai bun ca McLaggen, spuse Ron cu satisfacţie. L-aţi văzut cum a dus după ţigări la a cincea lovitură? Ai fi zis că aruncase cineva o Vrajă Confundus.

Spre mirarea lui Harry, Hermione se făcu roşie ca focul la auzul acestor cuvinte. Ron nu observă nimic, descriindu-le cu lux de amănunte fiecare detaliu al fiecărui gol pe care îl salvase.

Buckbeak, hipogriful mare şi cenuşiu, era priponit în fata colibei lui Hagrid. El ţăcăni din ciocul foarte ascuţit când copiii se apropiară, întorcându-şi capul imens către ei.

— Vai de mine, zise Hermione neliniştită. Tot mai e puţin înspăimântător, nu-i aşa?

— Fii serioasă, doar l-ai călărit, nu? spuse Ron.

Harry înaintă şi făcu o plecăciune joasă în faţa hipogrifului, menţinând contactul vizual fără să clipească. După câteva clipe, Buckbeak făcu şi el o plecăciune.

— Ce mai faci? îl întrebă Harry cu o voce joasă, apropiindu-se şi mângâindu-i capul acoperit cu pene. Ţi-e dor de el? Dar ţi-e bine aici, la Hagrid, nu-i aşa?

— Hei! se auzi o voce răsunătoare.

Hagrid apăru cu paşi repezi de după un colţ al colibei sale, purtând un şorţ mare cu flori şi ducând în braţe un sac cu cartofi. Dulăul său uriaş, Colţ, era lângă el. El scoase un lătrat zguduitor şi ţâşni ca din puşcă.

— Nu te atinge de el! O să rămâi fără degete… Aha. Voi eraţi.

Colţ sărea în sus spre Hermione şi Ron, încercând să le lingă urechile. Hagrid rămase locului şi-i privi pe toţi trei pentru o fracţiune de secundă, apoi se întoarse şi intră cu paşi mari în colibă, trântind uşa după el.

— Vai de mine! zise Hermione îndurerată.

— Stai liniştită, spuse Harry pe un ton sumbru.

Se duse la uşă şi ciocăni cu putere.

— Hagrid! Deschide, vrem să vorbim cu tine!

Nu se auzi nimic din interior.

— Să ştii că dacă nu deschizi uşa, o s-o dărâmăm! zise Harry, scoţându-şi bagheta.

— Harry! spuse Hermione şocată. Doar n-ai de gând să…

— Ba da, zise Harry. Daţi-vă la o parte.

Dar, înainte ca el să mai poată spune ceva, uşa se deschise din nou la perete, aşa cum se aşteptase Harry, iar în prag apăru Hagrid, uitându-se urât la el şi arătând de-a dreptul înspăimântător, în ciuda şorţului cu flori pe care-l purta.