Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Fără să se uite la nimeni şi fără să-i mulţumească lui Ogden, Merope ridică oala şi o puse la loc pe raft, cu mâinile tremurându-i. Apoi rămase nemişcată, cu spatele la perete, între fereastra murdară şi aragaz, ca şi cum nu şi-ar fi dorit altceva decât să se topească în zidul de piatră şi să dispară.

— Domnule Gaunt, reluă Ogden, aşa cum vă spuneam, motivul vizitei mele…

— Am auzit de prima dată! se răsti Gaunt. Şi ce-i cu asta? Morfin i-a arătat unui Încuiat ce-l aşteaptă. Ce-i cu asta?

— Morfin a încălcat o lege vrăjitorească, spuse Ogden tăios.

— Morfin a încălcat o lege vrăjitorească.

Gaunt imită vocea pompoasă şi tărăgănată a lui Ogden. Morfin izbucni din nou în râs.

— Vrei să spui că e împotriva legii să-i dai o lecţie unui Încuiat împuţit?

— Da, zise Ogden. Mă tem că aşa stau lucrurile.

Scoase din buzunar un sul mic de pergament şi-l desfăşură.

— Aia ce mai e, sentinţa? spuse Gaunt, ridicând vocea mânios.

— Este o citaţie din partea ministerului, pentru o audiere.

— Citaţie! Citaţie? Dar cine vă credeţi ca să-l citaţi pe fiul meu?

— Sunt şeful Detaşamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice, zise Ogden.

— Şi ai cumva impresia că noi suntem nişte scursuri? strigă Gaunt, apropiindu-se de Ogden şi îndreptând un deget murdar, cu unghia îngălbenită, spre el. Nişte scursuri care dau fuga la minister când aveţi voi chef? Tu ştii cu cine vorbeşti de fapt, sânge-mâl ordinar ce eşti?

— Din câte ştiu eu, cu domnul Gaunt, spuse Ogden cu precauţie, dar fără să dea înapoi.

— Exact! tună Gaunt.

Pentru o clipă, Harry avu impresia că Gaunt făcu un gest necuviincios, dar apoi îşi dădu seama că îi arăta lui Ogden inelul urât, cu piatră neagră, pe care îl purta pe degetul mijlociu, fluturându-l prin faţa ochilor lui.

— Îl vezi? Îl vezi? Ştii ce e? Ştii al cui a fost? Este în familia noastră de sute de ani, atât de străvechi e neamul nostru. Numai vrăjitori cu sânge pur! Ştii cât mi s-a oferit pentru inelul ăsta, cu blazonul Peverell gravat pe piatră?

— Sincer să fiu, n-am idee, domnule Gaunt, zise Ogden, clipind şi uitându-se la inelul ţinut la doi centimetri depărtare de nasul lui. Şi nici nu are legătură cu problema noastră. Fiul dumneavoastră a încălcat…

Gaunt scoase un urlet de furie, fugind spre fiica sa. Ridică mâna spre ea şi Harry crezu pentru o fracţiune de secundă că avea să o sugrume când, o clipă mai târziu, o trase de lanţul de aur pe care fata îl purta la gât, aducând-o în faţa lui Ogden.

— Îl vezi? răcni el la Ogden, vânturându-i în faţă un medalion de aur masiv, în timp ce Merope se chinuia, sufocându-se.

— Îl văd, îl văd! spuse Ogden repede.

— A fost al lui Viperin! strigă Gaunt. Al lui Salazar Viperin! Noi suntem ultimii lui descendenţi, acum ce mai ai de zis?

— Domnule Gaunt, fiica dumneavoastră…! spuse Ogden speriat, dar Gaunt îi dăduse deja drumul lui Merope, care se îndepărtă de el clătinându-se, întorcându-se în colţul ei, masându-şi gâtul şi trăgând cu sete aer în piept.

— Bun! zise Gaunt pe un ton triumfător, de parcă tocmai ar fi adus un argument complex, care nu putea fi combătut de nimeni. Asta ca să nu mai vorbeşti cu noi ca şi cum am fi nişte nemernici de rând! Generaţii întregi cu sânge pur, toţi vrăjitori… cu siguranţă, nu cred că poţi să spui acelaşi lucru despre neamul tău!

Gaunt scuipă pe podea, lângă picioarele lui Ogden. Morfin râse din nou. Merope nu zise nimic, stând ghemuită lângă fereastră, cu capul plecat şi chipul ascuns de părul drept.

— Domnule Gaunt, spuse Ogden cu încăpăţânare, mă tem că nici strămoşii dumneavoastră şi nici ai mei nu au nimic de-a face cu problema noastră. Am venit aici din cauza lui Morfin. Din cauza lui şi a Încuiatului pe care l-a atacat noaptea trecută. Conform informaţiilor noastre — aruncă o privire asupra pergamentului — Morfin a trimis un blestem sau o vrajă asupra Încuiatului cu pricina, provocându-i o formă deosebit de dureroasă de urticarie.

Morfin râse.

— Gura, băiete, se răsti Gaunt la el în reptomită şi Morfin tăcu din nou. Şi ce dacă l-a blestemat? îi zise Gaunt sfidător lui Ogden. Presupun că l-aţi scăpat voi de urticarie pe Încuiatul ăla ordinar şi că i-aţi şters şi memoria.

— Dar nu despre asta este vorba, nu-i aşa, domnule Gaunt? spuse Ogden. A fost un atac nejustificat asupra unui om lipsit de apărare…

— Da, am ghicit că eşti un iubitor de Încuiaţi de cum te-am văzut, zise Gaunt batjocoritor, scuipând iarăşi pe podea.

— Aşa n-o să ajungem nicăieri, spuse Ogden pe un ton hotărât. Judecând după atitudinea fiului dumneavoastră, este evident că nu are deloc remuşcări pentru faptele sale.

Aruncă din nou o privire asupra pergamentului.

— Morfîn o să trebuiască să se prezinte la audiere pe 14 septembrie, pentru a răspunde acuzaţiilor de vrăjitorie în faţa unui Încuiat şi de daune fizice şi psihice aceluiaşi În…

Ogden lăsă fraza neterminată. Nişte voci vesele, răsunătoare, intrară pe fereastra deschisă, pe fundalul unui tropotit de cai. Se părea că drumul şerpuitor care ducea în sat trecea foarte aproape de pâlcul de copaci lângă care se afla casa. Gaunt încremeni, ascultând zgomotele cu ochii măriţi. Morfîn şuieră şi se uită înspre sursa sunetelor cu o expresie hămesită. Merope îşi ridică privirea. Harry văzu că se făcuse albă ca varul.

— Vai de mine, ce dărăpănătură! răsună o voce de fată, auzindu-se la fel de bine ca şi când ar fi fost cu ei în cameră. Tom, n-ar putea să dărâme taică-tău cocioaba aia?

— Nu este a noastră, spuse un tânăr. Tot terenul de pe partea cealaltă a văii este al nostru, dar casa aceea îi aparţine unui sărăntoc bătrân. E a lui Gaunt şi a copiilor lui. Fiul lui nu e întreg la minte. Dacă ai şti ce se zice în sat despre el…

Fata râse. Tropotele sacadate se apropiau din ce în ce mai tare. Morfin dădu să se ridice din fotoliu.

— Rămâi unde eşti, îl avertiză tatăl său în reptomită.

— Tom, zise din nou fata atât de clar, încât era limpede că erau chiar în dreptul casei. Poate că mi se pare, dar ăla nu e un şarpe ţintuit de uşă?

— Dumnezeule, să ştii că ai dreptate! zise bărbatul. Probabil că este opera fiului. Ţi-am spus că nu e cu minţile acasă. Nu te uita la el, Cecilia dragă.

Tropotitul începu să se estompeze.

— „Cecilia dragă”, şopti Morfin în reptomită, uitându-se la sora lui. Ai auzit cum i-a spus? „Cecilia dragă.” Deci oricum nu te-ar fi vrut pe tine.

Merope era atât de palidă, încât Harry fu sigur că avea să leşine.

— Poftim? zise Gaunt pe un ton tăios, tot în reptomită, uitându-se când la fiul său, când la fiica sa. Ce-ai spus, Morfin?

— Îi place să se uite la Încuiat, spuse Morfin cu o expresie răutăcioasă pe chip, privindu-şi sora, care părea acum de-a dreptul îngrozită. Iese tot timpul în grădină când trece el, ca să-l vadă prin gardul viu. Şi azi-noapte…

Merope clătină cu putere din cap, implorându-l să tacă, dar Morfin continuă fără milă:

— … stătea aplecată peste pervaz, aşteptându-l să treacă în drum spre casă, nu-i aşa, Merope?

— Stătea aplecată peste pervaz ca să se uite la un Încuiat? zise Gaunt încet.

Uitaseră toţi trei de Ogden, care părea uluit şi deranjat de această nouă serie de şuierături de neînţeles.

— E adevărat ce spune? zise Gaunt cu o voce neîndurătoare, făcând vreo doi paşi către fata îngrozită. Fiica mea, descendentă cu sânge pur a lui Salazar Viperin, să suspine după un Încuiat căruia îi curge noroi prin vine?