Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Tot ce a făcut a fost să urmeze alte instrucţiuni decât noi, zise Ron. Ar fi putut să fie o catastrofă, nu? Dar a riscat şi bine a făcut. Slughorn ar fi putut să-mi dea mie cartea aia, dar nu, eu primesc una în care n-a scris nimeni. E adevărat că a vomitat cineva pe ea, după cum arată pagina cincizeci şi doi, dar nu…

— Staţi puţin, zise o voce aproape de urechea stângă a lui Harry, care simţi dintr-odată mirosul floral pe care îl simţise în temniţa lui Slughorn.

Se întoarse şi văzu că li se alăturase Ginny.

— Am auzit bine? Harry, vrei să-mi spui că ai făcut ceea ce a scris cineva într-o carte?

Părea speriată şi mânioasă. Harry îşi dădu seama imediat la ce se gândea.

— E o nimica toată, o asigură el, coborându-şi vocea. Ştii, nu e ca jurnalul lui Cruplud. Este doar un manual vechi pe care a mâzgălit cineva.

— Dar ai făcut cum spunea acolo?

— Doar am încercat câteva dintre ponturile de pe margine. Zău, Ginny, nu e nimic ciudat.

— Ginny are dreptate, zise Hermione, înviorându-se brusc. Ar trebui să verificăm dacă nu e ceva în neregulă cu cartea. Adică, cine ştie, cu toate instrucţiunile astea ciudate…

— Hei! spuse Harry indignat când Hermione îi scoase manualul Realizarea poţiunilor avansate din ghiozdan şi ridică bagheta.

— Specialis revelio! zise ea, atingând scurt coperta faţă.

Nu se întâmplă absolut nimic. Cartea zăcea pur şi simplu acolo, veche, murdară şi cu colţurile paginilor îndoite.

— Ai terminat? spuse Harry irascibil. Sau vrei să mai aştepţi să vezi dacă nu face nişte tumbe?

— Pare să fie în ordine, zise Hermione, uitându-se suspicioasă la carte în continuare. Mă rog, se pare că e doar… un manual.

— Perfect. Atunci te rog să mi-l dai înapoi, zise Harry, înşfăcându-l de pe masă. Dar cartea îi alunecă din mână şi căzu deschisă pe podea, cu coperta în sus.

Nimeni altcineva nu se mai uita la ea. Harry se aplecă să o ridice şi atunci văzu ceva mâzgălit în partea de jos a copertei de pe spate, cu acelaşi scris mic şi înghesuit ca observaţiile datorită cărora câştigase sticluţa de Felix Felicis, ascunsă acum în siguranţă într-o pereche de şosete, sus, în cufărul lui Harry.

Harry urmă în continuare instrucţiunile Prinţului Semipur în timpul celorlalte cursuri de Poţiuni din săptămâna aceea ori de câte ori se abăteau de la varianta lui Libatius Borage, iar rezultatul fu că, după a patra lecţie, Slughorn îl copleşea cu laude pe Harry, spunând că rareori mai avusese un elev atât de talentat. Ron şi Hermione erau amândoi departe de a fi încântaţi de asta. Deşi Harry le propusese să împartă cartea cu ei, lui Ron îi era mai greu să descifreze scrisul decât lui Harry şi nu putea să îl tot roage pe Harry să citească instrucţiunile cu voce tare, pentru că ar fi părut suspect. În schimb, Hermione ţinea morţiş să ia în seamă doar aşa-zisele instrucţiuni „oficiale”, devenind din ce în ce mai prost dispusă când se dovedea că avea rezultate mai puţin bune decât ale prinţului.

Harry se întrebă într-o doară cine fusese Prinţul Semipur. Cu toate că avu atâtea teme de făcut, încât nu-i ajunse timpul să citească tot manualul de Realizare a Poţiunilor Avansate, reuşi să se uite prin el atât cât să-şi dea seama că abia dacă exista vreo pagină pe care prinţul să nu fi notat observaţii, dintre care unele nu aveau nici o legătură cu orele de Poţiuni. Din când în când apăreau şi instrucţiuni pentru aruncarea unor vrăji pe care prinţul le inventase de unul singur.

— Sau de una singură, zise Hermione irascibilă, auzindu-l pe Harry că-i spune asta lui Ron în camera de zi sâmbătă seara. S-ar putea să fi fost o fată. Scrisul pare mai degrabă cel unei fete decât al unui băiat.

— Se numea Prinţul Semipur, spuse Hermione. De câte fete ai auzit care să fi fost prinţi?

Hermione nu păru să aibă vreun răspuns. Doar se încruntă şi smuci din mâna lui Ron eseul ei despre „Principiile rematerializării”, pe care Ron încerca să-l parcurgă cu susul în jos.

Harry se uită la ceas şi îşi puse repede manualul de Poţiuni înapoi în ghiozdan.

— Este opt fără cinci, ar trebui să plec, o să întârzii la cursul cu Dumbledore.

— Aaaa! rămase Hermione cu răsuflarea tăiată, ridicându-şi imediat privirea. Succes! O să te aşteptăm, suntem curioşi ce o să-ţi predea!

— Sper să fie totul în ordine, zise Ron, privindu-l împreună cu Hermione pe Harry cum ieşea pe gaura portretului.

Harry îşi văzu de drum pe holurile părăsite, deşi trebui să se ascundă repede după o statuie când apăru profesoara Trelawney după un colţ, vorbind singură în şoaptă, amestecând un pachet de cărţi de joc jerpelite şi interpretându-le din mers.

— Doi de pică: un conflict, murmură ea, trecând pe lângă locul unde stătea ghemuit Harry, care se ascundea de ea. Şapte de pică: semn rău. Zece de pică: violenţă. Valet de pică: un tânăr brunet, care s-ar putea să aibă multe griji, cineva căruia nu-i place de mine.

Se opri brusc, chiar de partea cealaltă a statuii în spatele căreia era Harry.

— A, asta nu are cum să fie corect, zise ea deranjată, iar Harry o auzi amestecând din nou cărţile, continuându-şi drumul şi lăsând în urma ei un parfum de sherry pentru gătit.

Harry aşteptă până când se asigură că profesoara plecase, apoi merse repede mai departe, până când ajunse în dreptul unui gargui de piatră lipit de perete, pe holul de la etajul şapte.

— Tarte acide, zise Harry.

Garguiul se dădu la o parte; peretele din spatele lui se deschise către o scară de piatră în spirală care se mişca. Harry urcă pe ea, fiind dus lin până în faţa uşii cu mânerul de bătut în aramă dincolo de care se afla biroul lui Dumbledore.

Harry bătu la uşă.

— Intră, se auzi vocea lui Dumbledore.

— Bună seara, domnule profesor, spuse Harry, intrând în biroul directorului.

— A, bună seara, Harry. Ia loc, zise Dumbledore, zâmbind. Sper că ai avut o primă săptămână de şcoală cât se poate de plăcută. Aşa e?

— Da, aşa e, domnule profesor, spuse Harry.

— Trebuie să fi fost foarte ocupat, dacă ai reuşit deja să primeşti ore de detenţie!

— Ăă… începu Harry stingherit, dar Dumbledore nu se arătă prea supărat.

— Am aranjat cu domnul profesor Plesneală să te duci la detenţie sâmbăta viitoare.

— Sigur, zise Harry, care se gândea la alte lucruri mai importante decât detenţia cu Plesneală, uitându-se în jur pe furiş şi căutând vreun indiciu despre ceea ce intenţiona să-l înveţe Dumbledore în seara aceea.

Biroul circular era complet neschimbat: instrumentele delicate din argint erau aşezate pe nişte mese cu picioare fusiforme, pufăind şi huruind; portretele foştilor directori şi directoare picoteau în ramele lor; iar superba pasăre phoenix a lui Dumbledore, Fawkes, stătea pe stinghia sa din spatele uşii, privindu-l pe Harry cu interes. Se părea că Dumbledore nici măcar nu eliberase un spaţiu pentru un posibil duel.

— Aşa, Harry, zise Dumbledore pe un ton practic. Fără îndoială, că trebuie să te fi întrebat ce intenţionez să-ţi arăt în cadrul acestor… lecţii, în lipsa unui cuvânt mai potrivit.

— Aşa este, domnule.

— Ei bine, am hotărât că a sosit timpul să primeşti anumite informaţii, acum că ai aflat ce l-a determinat pe Cap-de-Mort să încerce să te ucidă cu cincisprezece ani în urmă.