Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Deşi Plesneala nu o ştia, Harry îi învăţase pe cel puţin jumătate dintre cei din clasă (pe toţi cei care făcuseră parte din A.D.) cum să facă o Vrajă Scut, cu un an în urmă. Cu toate acestea, nici unul dintre ei nu mai aruncase o vrajă fără să vorbească. Rezultatul fu că mulţi trişară, şoptind incantaţia, în loc să o spună cu voce tare. Aşa cum era de aşteptat, la zece minute de la începerea lecţiei, Hermione reuşi să contracareze blestemul Picioare-de-Gelatină şoptit de Neville fără să rostească un cuvânt — o realizare care ar fi meritat cel puţin douăzeci de puncte pentru Cercetaşi din partea oricărui profesor rezonabil, după cum îşi zise Harry cu amărăciune. Dar Plesneală ignoră acest fapt. Se plimbă printre ei în timp ce exersau, arătând ca un liliac supradimensionat, ca de obicei. Se opri să-i urmărească pe Ron şi pe Harry cum se chinuiau cu exerciţiul.

Ron, care se presupunea că ar fi trebuit să arunce un blestem asupra lui Harry, se învineţise şi îşi ţinea buzele strânse ca să nu fie tentat să şoptească incantaţia. Harry avea bagheta ridicată, aşteptând ca pe ace să respingă un blestem care se părea că nu avea să fie aruncat niciodată.

— Jalnic, Weasley, spuse Plesneală, după un timp. Dă-mi voie să-ţi arăt cum se face.

Îndreptă bagheta spre Harry atât de repede, încât acesta reacţionă instinctiv, uitând complet de vrăjile nonverbale şi strigând: „Protego!”.

Vraja sa Scut fu atât de puternică, încât Plesneală îşi pierdu echilibrul şi se lovi de o bancă. Toţi se întoarseră şi îl urmăriră îndreptându-se mânios.

— Potter, ai uitat deja că am spus că exersăm vrăji nonverbale?

— Nu, spuse Harry cu răceală.

— Nu, domnule.

— Nu este cazul să îmi spuneţi „domnule”, domnule profesor.

Rosti cuvintele înainte să-şi dea seama ce spunea. Mai mulţi elevi rămaseră cu răsuflarea tăiată, printre care şi Hermione. Cu toate acestea, Ron, Dean şi Seamus zâmbiră în semn de apreciere, în spatele lui Plesneală.

— Ore de detenţie, sâmbătă seara, în biroul meu, zise Plesneală. Nu accept replici neobrăzate din partea nimănui, Potter. Nici măcar din partea „celui ales”.

— Ai fost măreţ, Harry! zise Ron, râzând pe înfundate, când ieşiră în pauză puţin mai târziu.

— Să ştii că nu ar fi trebuit să spună asta, zise Hermione, încruntându-se la Ron. Ce ţi-a venit?

— A încercat să mă blesteme, în caz că nu ai observat! zise Harry furios. Mi-a ajuns ce mi-a făcut în timpul lecţiilor de Occlumanţie! Mai bine şi-ar găsi alt sac de box! Ce urmăreşte Dumbledore, lăsându-l să predea Apărare contra Magiei Negre? L-aţi auzit cum vorbea despre Magia Neagră? E pasiunea vieţii lui! Tot ce zicea despre ea, cum că este schimbătoare, indestructibilă.

— Păi, zise Hermione, mie mi s-a părut că vorbea cam ca tine.

— Cam ca mine?

— Da, când ne spuneai cum e să-l înfrunţi pe Cap-de-Mort. Ziceai că nu este de ajuns să memorezi nişte vrăji, ci că până la urmă totul depinde de tine, de mintea ta şi de instinctele tale. Păi, nu asta spunea şi Plesneală? Că până la urmă totul se reduce la curaj şi la iuţeala minţii?

Harry nu o contrazise, dezarmat de faptul că Hermione considerase că spusele lui erau demne de a fi memorate, la fel ca şi Manualul standard de vrăji, dar nu o contrazise.

— Harry! Hei, Harry!

Harry se uită în jur. Jack Sloper, unul dintre prinzătorii din echipa de vâjthaţ de anul trecut a Cercetaşilor, se apropia de el, cu un sul de pergament în mână.

— E pentru tine, gâfâi Sloper. Ştii, am auzit că tu eşti noul căpitan. Când o să organizezi trialurile?

— Încă nu ştiu exact, răspunse Harry, zicându-şi că Sloper avea nevoie de un miracol ca să fie primit din nou în echipă. O să te anunţ.

— A, bine. Speram să fie la sfârşitul săptămânii ăsteia.

Dar Harry nu mai era atent la cele spuse de Sloper; tocmai recunoscuse scrisul alungit şi filiform de pe pergament. Îl lăsă pe Sloper să vorbească singur şi plecă repede cu Ron şi Hermione, desfăşurând pergamentul.

Dragă Harry,

Aş vrea să începem lecţiile individuale sâmbăta asta. Te rog să vii în biroul meu la ora opt seara. Sper că te bucuri de prima zi din noul an.

Al tău,

P.S. Îmi plac tartele acide.

— Cum adică îi plac tartele acide? zise Ron, care citi mesajul peste umărul lui Harry, cu un aer perplex.

— Este parola cu care pot să trec de garguiul din faţa biroului, zise Harry cu o voce joasă. Ha! Nu o să-i pice deloc bine lui Plesneală. Nu o să pot să mă duc la detenţie!

El, Ron şi Hermione petrecură tot restul pauzei dându-şi cu părerea despre ce avea să-i predea Dumbledore lui Harry. Ron credea că probabil era vorba despre blesteme şi vrăji spectaculoase pe care Devoratorii Morţii nu le ştiau. Hermione spuse că genul ăsta de vrăji era ilegal şi fu de părere că Dumbledore avea să-i predea magie defensivă avansată. După pauză, se duse la cursul ei de Aritmanţie, în timp ce Ron şi Harry se întoarseră în camera de zi, unde începură să-şi facă, fără nici o tragere de inimă, temele pe care le primiseră de la Plesneală. Acestea se dovediră atât de grele, încât încă nu terminaseră când Hermione li se alătură în timpul ferestrei de după prânz (accelerând în mod simţitor procesul). Reuşiră să-şi termine temele exact când clopoţelul anunţă cele două cursuri consecutive de Poţiuni şi făcură drumul familiar până la temniţa transformată în sală de clasă, care îi aparţinuse atâta amar de vreme lui Plesneală.

Când ajunseră pe hol, observară că erau doar doisprezece elevi care aleseseră Poţiunile pentru nivelul T.V.E.E. Era evident că Crabbe şi Goyle nu reuşiseră să obţină calificativul necesar la N.O.V., dar existau patru Viperini care reuşiseră, printre care şi Reacredinţă. Mai erau patru elevi de la Ochi-de-Şoim şi unul de la Astropufi, Ernie Macmillan, care îi plăcea lui Harry, în ciuda atitudinii lui preţioase.

— Harry, zise Ernie cu importanţă, întinzându-i mâna lui Harry când se apropie de el, nu am apucat să vorbim la cursul de Apărare contra Magiei Negre în dimineaţa asta. Mi s-a părut că a fost o lecţie destul de bună, dar Vrăjile Scut sunt nişte chestii arhicunoscute de noi, veteranii din A.D. Voi ce mai faceţi, Ron? Hermione?

Înainte ca aceştia să apuce să spună altceva în afară de „bine”, uşa temniţei se deschise şi burta lui Slughorn ieşi pe hol, fiind urmată imediat de restul corpului. Când intră în cameră, mustaţa lui stufoasă, care îl făcea să semene cu o morsă, se arcui pe chipul zâmbitor, iar Slughorn îi întâmpină deosebit de călduros pe Harry şi Zabini.

În mod neobişnuit, temniţa era deja plină de vapori şi de mirosuri ciudate. Harry, Ron şi Hermione mirosiră curioşi diferitele esenţe când trecură pe lângă nişte ceaune mari, care clocoteau. Cei patru Viperini se aşezară împreună la o masă, la fel ca elevii de la Ochi-de-Şoim. Aşa că Harry, Ron şi Hermione împărţiră o masă cu Ernie. O aleseră pe cea mai apropiată de un ceaun auriu, care emana cel mai frumos mirositor parfum pe care îl inhalase vreodată Harry; era ciudat că îi amintea în acelaşi timp de tartele cu melasă, de mirosul de lemn al cozii de mătură şi de un parfum floral pe care îl distinsese în Vizuină. Îşi dădu seama că inspira foarte rar şi adânc şi că vaporii poţiunii păreau să-l umple ca un lichid. Fu cuprins de o stare profundă de mulţumire şi îi zâmbi lui Ron, aflat în partea cealaltă a mesei, care îi răspunse şi el cu un zâmbet senin.