Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Se lăsă tăcerea pentru câteva clipe.

— La sfârşitul semestrului trecut mi-aţi zis că o să-mi spuneţi totul, domnule profesor, zise Harry, fiindu-i greu să nu aibă o nuanţă acuzatoare în glas.

— Şi ţi-am spus, zise Dumbledore calm. Ţi-am spus tot ce ştiu. Începând de acum, o să ne desprindem de dimensiunea definită a faptelor şi o să pornim împreună într-o călătorie Prin hăţişurile memoriei, pentru completarea spaţiilor goale. De acum înainte, Harry, s-ar putea să mă înşel la fel de amarnic ca Humphrey Belcher, care a crezut că trebuia inventat un ceaun de caşcaval.

— Dar credeţi că vă înşelaţi? spuse Harry.

— Fireşte că nu, dar, după cum ţi-am dovedit în trecut, şi eu sunt supus greşelii. Mai mult, dat fiind că sunt… iartă-mă că o spun… mai inteligent decât majoritatea oamenilor, greşelile mele tind să fie şi ele mult mai mari.

— Domnule profesor, zise Harry cu precauţie, ceea ce o să-mi spuneţi are cumva vreo legătură cu profeţia? O să mă ajute să… supravieţuiesc?

— Are o legătură cât se poate de strânsă cu profeţia, spuse Dumbledore pe un ton neafectat, de parcă Harry l-ar fi întrebat cum avea să fie vremea mâine, şi chiar sper că o să te ajute să supravieţuieşti.

Dumbledore se ridică şi înconjură biroul, trecând pe lângă Harry, care se întoarse nerăbdător în scaun şi-l văzu pe Dumbledore aplecat în faţa dulapului de lângă uşă. Când se îndreptă, Dumbledore ţinea un lighean de piatră puţin adânc, cu simboluri ciudate sculptate pe margine — un obiect care îi era familiar lui Harry. Puse Pensivul pe birou, în dreptul băiatului.

— Pari îngrijorat.

Într-adevăr, Harry se uitase la Pensiv cu o oarecare teamă. Experienţele din trecut pe care le avusese cu acest obiect straniu, care înmagazina şi arăta gândurile şi amintirile, fuseseră cât se poate de folositoare, dar şi tulburătoare. Ultima dată când îi sondase adâncurile, văzuse mai mult decât şi-ar fi dorit. Dar Dumbledore zâmbea.

— De data asta, o să intru cu tine în Pensiv… şi o să ai şi permisiunea să acţionezi, ceea ce este şi mai neobişnuit.

— Unde mergem, domnule profesor?

— O să facem o călătorie prin amintirile lui Bob Ogden, spuse Dumbledore, scoţând din buzunar o sticluţă care conţinea o substanţă alb-argintie învolburată.

— Cine a fost Bob Ogden?

— A fost un angajat al Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice, zise Dumbledore. A murit de mult, dar nu înainte să-l găsesc şi să-l conving să-mi încredinţeze aceste amintiri. Suntem pe cale să-l însoţim într-o vizită pe care a făcut-o în timpul serviciului. Harry, te rog să stai…

Dar lui Dumbledore îi fu greu să scoată dopul sticluţei: mâna rănită părea să-l doară şi să fie înţepenită.

— Vreţi… vreţi să-l scot eu, domnule profesor?

— Nu e cazul, Harry.

Dumbledore îşi îndreptă bagheta către sticluţă şi dopul ţâşni numaidecât.

— Domnule profesor… cum v-aţi rănit la mână? întrebă Harry din nou, uitându-se la degetele înnegrite cu un amestec de repulsie şi milă.

— Harry, nu e momentul potrivit pentru povestea asta. Nu încă. Ne aşteaptă Bob Ogden.

Dumbledore vărsă conţinutul argintiu al sticluţei în Pensiv, unde se învolbură, formând vârtejurile luminoase ale unei substanţe care nu era nici lichidă, dar nici gazoasă.

— După tine, zise Dumbledore, arătând spre lighean.

Harry se aplecă peste lighean, trase aer în piept şi îşi vârî capul în substanţa argintie. Simţi cum i se desprind picioarele de pe podeaua biroului; cădea întruna în gol, prin întunericul învolburat şi apoi, dintr-odată, fu orbit de lumina soarelui. Înainte să i se obişnuiască ochii, Dumbledore apăruse deja lângă el.

Se aflau pe un drum de ţară încadrat de garduri vii înalte şi neîngrijite, era vară, cerul era senin şi avea nuanţa de albastru a florilor de nu-mă-uita. La vreo zece metri în faţa lor stătea un bărbat plinuţ, scund, care purta ochelari cu nişte dioptrii foarte mari, care îl făceau să semene cu o cârtiţă. Citea un indicator rutier de lemn care ieşea din tufişurile de pe partea stângă a drumului. Harry îşi dădu seama că bărbatul trebuia să fie Ogden; era singurul om din jur şi purta nişte haine alese cu stângăcie, asemenea multor vrăjitori fără experienţă, care doresc să arate ca nişte Încuiaţi: în cazul ăsta, Ogden purta o redingotă peste un costum de baie în dungi şi ghetre în picioare. Însă înainte ca Harry să aibă timp să-i accepte înfăţişarea bizară, Ogden porni vioi pe drum.

Dumbledore şi Harry îl urmară. Când trecură pe lângă semnul de lemn, Harry se uită în sus la cele două săgeţi. Una era îndreptată către direcţia din care veniseră, indicând: „Great Hangleton, 7 km”. Pe cealaltă săgeată, care arăta spre Ogden, scria: „Little Hangleton, 1,5 km”.

Merseră o vreme fără să vadă nimic altceva în jur decât gardul viu, cerul senin nesfârşit şi silueta lui Ogden, îmbrăcat cu redingota care foşnea în jurul lui. Drumul coti la stânga şi coborî pe un deal abrupt, aşa că fură surprinşi să vadă dintr-odată o vale deschizându-se în faţa lor. Harry zări un sat care trebuia să fie Little Hangleton, cuibărit între două dealuri abrupte, şi desluşi uşor biserica şi cimitirul. De partea cealaltă a văii se afla un conac frumos, profilat pe dealul de vizavi şi înconjurat de o peluză imensă ca de catifea. Panta abruptă îl obligase pe Ogden să coboare în fugă. Dumbledore merse cu paşi mai mari, iar Harry se grăbi să ţină pasul cu el. Harry bănuia că Litde Hangleton era destinaţia lor şi se întreba de ce trebuiau să vină de atât de departe, la fel ca în noaptea când se duseseră la Slughorn. Însă nu trecu mult şi descoperi că se înşelase când crezuse că mergeau în sat. Drumul coti la dreapta şi, când trecură de un colţ, văzură tivul redingotei lui Ogden dispărând printr-un spaţiu liber din gardul viu.

Dumbledore şi Harry merseră după el pe un drum îngust de pământ, mărginit de alte garduri vii, mai înalte şi mai sălbatice decât cele pe care le lăsaseră în urmă. Drumul era neregulat, cu pietre şi cu gropi, în pantă, ca şi cel dinainte, părând să ducă spre un pâlc de copaci întunecaţi, care se găseau ceva mai la vale. Într-adevăr, drumeagul ajunse cât de curând la pâlcul de copaci, iar Dumbledore şi Harry se opriră brusc în spatele lui Ogden, care rămăsese locului şi îşi scosese bagheta.

În ciuda cerului senin, copacii bătrâni aruncau o umbră opacă, întunecată şi rece, şi trecură câteva clipe înainte ca Harry să distingă casa ascunsă pe jumătate de perdeaua de trunchiuri. I se păru că era un loc foarte ciudat pentru a construi o casă şi că era neobişnuită decizia de a nu tăia copacii din jur, lăsându-i să blocheze cu desăvârşire lumina soarelui şi priveliştea văii de mai jos. Se întrebă dacă respectiva casă era locuită; zidurile erau acoperite cu muşchi şi căzuseră atât de multe ţigle de pe acoperiş încât se vedeau căpriorii în câteva locuri. Peste tot în jurul casei creşteau urzici care ajungeau până la ferestrele mici şi acoperite cu o peliculă de murdărie. Însă de îndată ce trase concluzia că era o casă care nu avea cum să fie locuită, una dintre ferestre se deschise la perete cu zgomot şi pe ea ieşi un fuior de fum sau aburi, de parcă ar fi gătit cineva înăuntru.

Ogden înaintă încet şi cu precauţie, i se păru lui Harry. Când intră în umbra copacilor, bărbatul se opri din nou, uitându-se fix la uşa de la intrare, pe care era ţintuit un şarpe mort.