Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Mi se pare normal, spuse domnul Weasley, aparent resemnat. Şi? Ai aflat motivul?

— A intrat la „Borgin şi Burke”, zise Harry, şi aproape că i-a poruncit proprietarului, lui Borgin, să-l ajute să repare ceva. A zis şi că voia ca Borgin să-i păstreze un alt obiect. Din câte a spus, părea să fie vorba despre un obiect asemănător cu primul, care trebuia şi el reparat. Ca şi cum ar fi fost o pereche. Şi…

Harry trase aer în piept.

— Ar mai fi ceva. L-am văzut pe Reacredinţă sărind trei metri în sus când doamna Malkin a încercat să-i atingă braţul stâng. Cred că are Semnul Întunecat pe mână. Cred că i-a luat locul tatălui lui ca Devorator al Morţii.

Domnul Weasley îl privi uluit. O clipă mai târziu, el spuse:

— Harry, mă îndoiesc că Ştii-Tu-Cine i-ar permite unui băiat de şaisprezece ani să…

— Dar cine poate şti cu adevărat de ce este în stare Ştiţi-Dumneavoastră-Cine? întrebă Harry supărat. Domnule Weasley, iertaţi-mă, dar nu credeţi că merită să investigaţi problema? Dacă Reacredinţă vrea să repare ceva şi trebuie să-l ameninţe pe Borgin pentru asta, mai mult ca sigur că este vorba despre ceva Întunecat sau periculos, nu-i aşa?

— Harry, sincer să fiu, nu cred să fie aşa, zise domnul Weasley, vorbind rar. Vezi tu, când a fost arestat Lucius Reacredinţă, i-am percheziţionat casa. Am confiscat tot ce ar fi putut fi periculos.

— Cred că v-a scăpat ceva, zise Harry cu încăpăţânare.

— Mă rog, poate că ai dreptate, spuse domnul Weasley, dar Harry îşi dădu seama că o spunea doar ca să-i facă pe plac.

Se auzi un şuierat din spatele lor; aproape toată lumea se urcase deja în tren şi uşile începuseră să se închidă.

— Grăbeşte-te, zise domnul Weasley, în timp ce doamna Weasley strigă: Harry, du-te!

Harry se întoarse în fugă, iar domnul şi doamna Weasley îl ajutară să-şi urce cufărul în tren.

— Ei bine, dragul meu, să ştii că o să vii să petreci Crăciunul cu noi, am aranjat totul cu Dumbledore, aşa că o să ne revedem cât de curând, spuse doamna Weasley de pe peron, când Harry închise uşa în urma lui şi trenul se puse în mişcare. Să ai grijă de tine şi…

Trenul începuse să prindă viteză.

— … să fii cuminte şi…

Doamna Weasley alerga acum pe lângă tren.

— … să nu păţeşti nimic!

Harry îşi flutură mâna până când trenul coti, iar domnul şi doamna Weasley dispărură din câmpul lui vizual, după care se duse să vadă unde erau ceilalţi. Bănuia că Ron şi Hermione erau izolaţi în vagonul Perfecţilor, dar Ginny era ceva mai încolo pe culoar, vorbind cu nişte prietene. Harry se îndreptă spre ea, târându-şi cufărul.

Oamenii îl priviră fără nici o reţinere cum se apropia. Ba chiar se lipiră de geamurile uşilor de la compartimente ca să-l vadă mai bine. Se aşteptase ca lumea să se holbeze la el şi să rămână cu gurile căscate mai mult decât înainte. Se aşteptase să fie nevoit să suporte astfel de reacţii semestrul acesta, după ce apăruseră toate zvonurile despre „cel ales” în Profetul zilei, dar nu-i plăcea deloc să se prăjească la luminile rampei. O bătu pe umăr pe Ginny.

— Ce zici, încercăm să găsim un compartiment?

— Nu pot, Harry, i-am promis lui Dean că mă întâlnesc cu el, zise Ginny veselă. Ne vedem mai târziu.

— Bine, spuse Harry.

Simţi un acces ciudat de supărare când o privi plecând, cu părul lung şi roşcat fluturând în urma ei. Se obişnuise într-o asemenea măsură să o aibă în jur în timpul verii, încât aproape că uitase că nu stătea cu el, Ron şi Hermione când erau la şcoală. Apoi clipi şi se uită în jur: era înconjurat de nişte fete care îl priveau fascinate.

— Bună, Harry, zise o voce familiară din spatele lui.

— Neville! spuse Harry uşurat, întorcându-se şi văzând un băiat cu faţa rotundă, care îşi croia drum spre el.

— Bună, Harry, zise o fată cu părul lung şi ochii mari şi umezi, care venea după Neville.

— Bună, Luna, ce mai faci?

— Bine, mulţumesc, spuse Luna.

Fata strângea la piept o revistă, pe a cărei copertă scria cu litere mari că înăuntru se afla şi o pereche de spectrochelari.

— Să înţeleg că Zeflemistul e tot în top? întrebă Harry, care nutrea o anumită afecţiune pentru revista aceasta, dat fiind că îi publicase un interviu exclusiv cu un an în urmă.

— Chiar aşa, tirajul a crescut simţitor, spuse Luna fericită.

— Hai să ne găsim locuri, spuse Harry, şi cei trei porniră pe culoar printre zeci de elevi, care se holbară la ei în tăcere.

În cele din urmă găsiră un compartiment, ceea ce îl bucură pe Harry, care intră repede.

— Se holbează până şi la noi, zise Neville, arătând spre el şi Luna, doar pentru că suntem cu tine.

— Se holbează pentru că aţi fost şi voi la minister, spuse Harry, urcându-şi cufărul pe suportul pentru bagaje. Mica noastră aventură a fost examinată până-n cele mai mici detalii în Profetul zilei. Trebuie s-o fi văzut şi voi.

— Da, am crezut că pe bunica o s-o deranjeze toată publicitatea asta, zise Neville, dar a fost chiar încântată. Spune că în sfârşit am început să-i calc pe urme tatei. Mi-a cumpărat o baghetă nouă, uite!

Îşi scoase bagheta şi i-o arătă lui Harry.

— Lemn de cireş şi păr de unicorn, zise el mândru. Credem că a fost una dintre ultimele baghete pe care le-a vândut Ollivander, pentru că a dispărut chiar a doua zi… hei, Trevor, treci aici!

Neville se băgă sub banchetă ca să-şi recupereze broscoiul, care încercase din nou să evadeze, ca de obicei.

— Harry, o să mai fie şi anul acesta întâlniri A.D.? întrebă Luna care tocmai desprindea nişte ochelari psihedelici din mijlocul Zeflemistului.

— Acum, că am scăpat de Umbridge, nu mai are rost, nu? spuse Harry, aşezându-se.

Neville se lovi cu capul de banchetă când ieşi de dedesubt. Părea nespus de dezamăgit.

— Dar mie îmi plăcea în A.D.! Am învăţat o mulţime de chestii de la tine!

— Şi mie îmi plăceau întrunirile, spuse Luna senină. Era ca şi cum aş fi avut prieteni.

Acesta era genul de afirmaţii ciudate pe care obişnuia să le facă Luna şi care îl făceau pe Harry să simtă un amestec de milă şi stinghereală. Însă, înainte de a apuca să răspundă, se petrecu ceva în faţa uşii de la compartimentul lor, unde un grup de fete din anul patru şuşoteau şi chicoteau pe culoar.

— Întreabă-l tu!

— Ba nu, mai bine tu!

— Mă duc eu!

Una dintre fete, care părea foarte îndrăzneaţă şi avea nişte ochi mari, căprui, bărbia pronunţată şi părul lung şi negru, intră direct în compartimentul lor.

— Bună, Harry, eu sunt Romilda, Romilda Vane, zise ea răspicat, sigură pe sine. Nu vrei să vii în compartimentul nostru? Nu e nevoie să stai cu ei, adăugă ea în şoaptă, teatral, arătând spre fundul lui Neville, care se băgase iarăşi sub scaun, încercând să-l prindă pe Trevor, şi spre Luna, care între timp îşi pusese spectrochelarii şi semăna cu o bufniţă nebună multicoloră.

— Sunt prietenii mei, zise Harry cu răceală.

— A, spuse fata, foarte surprinsă. A, în ordine.

Se retrase, închizând uşa glisantă în urma ei.

— Lumea se aşteaptă să ai prieteni mai grozavi ca noi, zise Luna, dând din nou dovadă de pasiunea ei pentru sinceritatea stânjenitoare.

— Şi voi sunteţi grozavi, spuse Harry scurt. Voi aţi fost cu mine la minister, nu altcineva. Voi aţi luptat alături de mine.

— Eşti foarte drăguţ, zise Luna, zâmbind larg, ridicându-şi mai sus ochelarii pe nas şi începând să citească Zeflemistul.