Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Ce păcat că nu putem să auzim ce vorbesc, zise Hermione.

— Dar putem! spuse Ron entuziasmat. Stai aşa. La naiba! Ron dădu drumul altor cutii, încercând să o desfacă repede pe cea mai mare.

— Urechi Extensibile, uite!

— Grozav! zise Hermione, în timp ce Ron desfăşura sforile lungi de culoarea pielii pe sub uşă. Ah, sper să nu fie o uşă Imperturbabilă.

— Nu e, spuse Ron vesel. Ascultă!

Îşi apropiară capetele şi ascultară cu atenţie la capetele sforilor, prin care vocea lui Reacredinţă se auzea clar şi răspicat, de parcă ar fi dat drumul la radio.

— … ştii cum să-l repari?

— S-ar putea, zise Borgin, pe un ton care sugera că nu voia să promită nimic. Trebuie să-l văd mai întâi. De ce nu mi-l aduci cândva?

— Nu pot, spuse Reacredinţă. Trebuie să rămână unde este. Tot ce vreau este să îmi spui cum să-l repar.

Harry îl văzu pe Borgin umezindu-şi buzele neliniştit.

— Păi, n-o să fie deloc uşor, dacă nu-l văd. Poate chiar imposibil. Nu garantez nimic.

— Zău?! spuse Reacredinţă şi Harry îşi dădu seama după tonul vocii că acesta zâmbea batjocoritor. Poate că asta o să te facă mai optimist.

Se apropie de Borgin şi dispăru în spatele dulapului. Harry, Ron şi Hermione îl mai vedeau doar pe Borgin, care arăta foarte speriat.

— Dacă spui vreo vorbă cuiva despre asta, zise Reacredinţă, o să plăteşti foarte scump. Îl cunoşti cumva pe Fenrir Greyback? Este un bun prieten de familie. O să treacă pe aici din când în când, ca să se asigure că tratezi problema cu atenţia cuvenită.

— Dar nu-i nevoie să…

— Asta hotărăsc eu, zise Reacredinţă. Trebuie să plec. Şi ai grijă de ăla, da? O să-mi trebuiască.

— Nu vrei să-l iei mai bine de pe acum?

— Nu, de ce să vreau să-l iau acum, prostule? Ce crezi că ar spune lumea dacă m-ar vedea mergând cu el în braţe pe stradă? Tu doar ai grijă să nu-l vinzi.

— Sigur că da… domnule.

Borgin făcu o plecăciune joasă. Harry îşi aminti că făcuse una exact la fel şi în faţa lui Lucius Reacredinţă.

— Să nu sufli o vorbă, Borgin, nici măcar maică-mii, ai înţeles?

— Sigur, sigur, murmură Borgin, făcând iar o plecăciune. O clipă mai târziu, clopoţelul de la uşă sună cu zgomot când Reacredinţă ieşi furtunos din magazin, părând foarte mulţumit de sine. Trecu atât de aproape de Harry, Ron şi Hermione, încât aceştia simţiră Pelerina fluturându-le din nou în dreptul genunchilor. Între timp, Borgin rămase perfect nemişcat. Îi pierise zâmbetul mieros de pe chip şi părea îngrijorat.

— Ce a fost asta? şopti Ron, strângând Urechile Extensibile.

— Nu ştiu, zise Harry, reflectând adânc. Vrea să repare ceva. Şi a rezervat un obiect dinăuntru. Aţi văzut cumva spre ce a arătat când a zis „să nu-l vinzi”?

— Nu, stătea în spatele dulapului ăluia…

— Aşteptaţi-mă aici, şopti Hermione.

— Unde te…?

Dar Hermione ieşise deja de sub Pelerină. Îşi aranjă părul în faţa ferestrei şi apoi intră cu paşi mari în magazin, făcând clopoţelul să sune din nou. Ron desfăşură repede Urechile Extensibile pe sub uşă şi îi dădu o sfoară lui Harry.

— Bună ziua, urâtă vreme, nu-i aşa? îi spuse Hermione veselă lui Borgin, care nu răspunse, aruncându-i o privire bănuitoare.

Hermione se plimbă printre numeroasele obiecte expuse, fredonând lipsită de griji.

— Colierul ăsta este de vânzare? întrebă ea, oprindu-se în dreptul unei cutii cu capac de sticlă.

— E ca şi al tău, dacă ai o mie cinci sute de galioni, spuse Borgin cu răceală.

— A, păi… nu, nu am chiar atât de mulţi bani la mine, zise Hermione, mergând mai departe. Dar acest minunat… ăă… craniu?

— Şaisprezece galioni.

— Să înţeleg că este de vânzare? Nu este… rezervat pentru cineva?

Borgin îşi miji ochii. Harry se temea că vânzătorul îşi dăduse seama ce încerca să facă Hermione. Se părea că şi Hermione realizase că făcuse o boacănă, pentru că renunţă dintr-odată să se prefacă.

— Ştiţi ce se întâmplă, băiatul care tocmai a ieşit de aici, Draco Reacredinţă, este un bun prieten, şi vreau să-i cumpăr un cadou de ziua lui, dar dacă a rezervat deja ceva, vă daţi seama că nu vreau să-i iau acelaşi lucru, aşa că… ăă…

Era un pretext destul de slăbuţ, după părerea lui Harry, şi se părea că şi Borgin credea la fel.

— Ieşi, zise el tăios. Ieşi afară!

Hermione nu aşteptă să i se spună de două ori şi o luă spre uşă, cu Borgin mergând chiar în spatele ei. Clopoţelul sună din nou şi Borgin trânti uşa după ea, agăţând semnul „Închis”.

— Asta e, zise Ron, primind-o pe Hermione înapoi sub pelerină. A meritat să încerci, dar ai fi putut fi ceva mai subtilă.

— Ştii ceva, data viitoare să-mi arăţi tu cum se face, dacă tot eşti un „maestru al misterelor”! se răsti ea.

Când se întoarseră la „Weasley Bing-Bong”, Ron şi Hermione încă se ciondăneau, dar fură nevoiţi să facă o pauză, ca să poată trece neobservaţi pe lângă domnul Weasley şi Hagrid, care arătau foarte îngrijoraţi, fiind limpede că le observaseră lipsa. Odată ajunşi în magazin, Harry strânse Pelerina repede, o ascunse în ghiozdan, iar când îi luă la întrebări doamna Weasley, insistă împreună cu Ron şi Hermione că fuseseră în camera din spate în tot acest timp şi că probabil că nu îi căutase ea destul de bine.

În ultima sa săptămână de vacanţă, Harry îşi petrecu cea mai mare parte a timpului reflectând la modul în care se comportase Reacredinţă pe Aleea Nocturn şi la ce însemna asta. Ceea ce îl neliniştea cel mai mult era expresia de satisfacţie pe care o avusese Reacredinţă pe chip când ieşise din magazin. Orice l-ar fi făcut atât de fericit pe Reacredinţă nu avea cum să fie de bun augur. Pe Harry îl deranja puţin şi faptul că nici Ron, nici Hermione nu păreau să-i împărtăşească în vreun fel curiozitatea mistuitoare faţă de activităţile lui Reacredinţă; în orice caz, părură să se plictisească de acest subiect după ce discutaseră despre el timp de câteva zile.

— Da, Harry, am recunoscut deja că şi mie mi se pare suspect, spuse Hermione cu o nuanţă de nerăbdare în voce. Stătea pe pervazul de la camera lui Fred şi George, cu picioarele sprijinite pe o cutie de carton şi citea o carte nouă numită Traduceri runice pentru avansaţi, ridicându-şi acum privirea nemulţumită. Nu am stabilit că există o mulţime de posibile explicaţii?

— Poate că i s-a stricat Mâna Gloriei, zise Ron vag, încercând să-şi îndrepte rămurelele îndoite din mătură. Vă mai amintiţi de mâna aia descărnată pe care o avea Reacredinţă?

— Dar ce să înţelegem din „să ai grijă de ăla”? întrebă Harry pentru a mia oară. Pare să sugereze că Borgin mai are un alt obiect stricat la el şi că Reacredinţă le vrea pe amândouă.

— Crezi? spuse Ron, străduindu-se acum să îşi cureţe mânerul cozii de mătură.

— Da, zise Harry, care, văzând că nu primeşte nici un răspuns de la Ron şi Hermione, adăugă: tatăl lui Reacredinţă e în Azkaban. Nu credeţi că Reacredinţă ar vrea să-l răzbune?

Ron îşi ridică privirea, clipind nedumerit.

— Să-l răzbune Reacredinţă? Dar ce ar putea să facă el în sensul ăsta?

— Tocmai asta e, că nu ştiu! zise Harry nemulţumit. Dar pune ceva la cale şi nu cred că ar trebui s-o luăm în glumă. Tatăl lui e un Devorator al Morţii şi…