Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Harry făcu o pauză, uitându-se fix la fereastra din spatele lui Hermione şi rămânând cu gura deschisă. Tocmai îi trecuse prin minte un gând înspăimântător.

— Harry? zise Hermione îngrijorată. Ce s-a întâmplat?

— Te doare cumva din nou cicatricea? întrebă Ron neliniştit.

— Este un Devorator al Morţii, zise Harry încet. I-a luat locul tatălui său în rândul Devoratorilor Morţii!

Urmă o clipă de tăcere, apoi Ron izbucni în râs.

— Reacredinţă? Harry, uiţi că are şaişpe ani! Chiar crezi că Ştii-Tu-Cine l-ar accepta pe Reacredinţă?

— E puţin probabil să fie aşa cum spui, Harry, zise Hermione, pe un ton ferm. Ce te face să crezi că…?

— Când era la doamna Malkin, nici nu l-a atins şi Reacredinţă a ţipat, smucindu-şi braţul când a vrut să-i suflece mâneca. Era mâneca stângă. A fost însemnat pe braţ cu Semnul Întunecat.

Ron şi Hermione se uitară unul la altul.

— Mă rog… zise Ron, fără să pară deloc convins.

— Harry, eu cred că voia pur şi simplu să plece de acolo, spuse Hermione.

— I-a arătat lui Borgin ceva ce noi n-am putut să vedem, insistă Harry cu încăpăţânare. Ceva care l-a speriat de moarte pe Borgin. Era Semnul, sunt convins de asta. Îi arăta lui Borgin cu cine avea de-a face şi aţi văzut şi voi că Borgin îl lua foarte în serios!

Ron şi Hermione se priviră din nou.

— Harry, nu sunt sigură că despre asta a fost vorba.

— Da, tot mă îndoiesc că Ştii-Tu-Cine l-ar lăsa pe Reacredinţă să devină Devorator.

Enervat, dar absolut convins că el era cel care avea dreptate, Harry înşfăcă un morman de robe murdare pentru vâjthaţ şi ieşi din cameră. Doamna Weasley îi ruga de zile întregi să îşi dea hainele la spălat şi să îşi facă bagajele cât mai curând, ca să nu ajungă iar pe ultima sută de metri. Se întâlni pe hol cu Ginny, care se întorcea în camera ei cu un maldăr de haine proaspăt spălate.

— Nu te sfătuiesc să te duci la bucătărie în clipa asta, îl avertiză ea. E plin de Flegmă pe-acolo.

— O să am grijă să nu alunec pe ea, zâmbi Harry.

Într-adevăr, când intră în bucătărie o găsi pe Fleur aşezată la masă şi discutând cu patimă despre planurile pe care le făcuse pentru nunta ei cu Bill, în timp ce doamna Weasley, care arăta cam indispusă, supraveghea nişte verze de Bruxelles care se curăţau singure.

— … Bill şi cu mine aprrroape că am hotărrrât să avem doar două domnişoarrre de onoarrre. Ginny şi Gabrrrielle vorrr fi tarrre drrrăgălaşe împrrreună. M-am gândit să le aleg rrrochii aurrriu deschis, rrrozul arrr fi de-a drrreptul orrribil în contrrrast cu părrrul lui Ginny…

— A, Harry! zise doamna Weasley răspicat, întrerupându-i monologul lui Fleur. Bine că ai venit, voiam să-ţi explic care sunt măsurile de siguranţă pentru călătoria de mâine la Hogwarts. O să mergem din nou cu o maşină de la minister şi or să ne aştepte nişte Aurori la gară.

— O să fie şi Tonks acolo? întrebă Harry, dându-i robele de vâjthaţ.

— Nu, nu cred; din câte am înţeles de la Arthur, a fost trimisă în altă parte.

— Tonks nu mai e aşa cochetă ca pe vrrremurrrile bune, să ştiţi, zise Fleur meditativ, cercetându-şi chipul frumos reflectat într-o linguriţă. Mie mi se parrre că face o marrre grrreşeală că…

— Fiecare cu părerile lui, zise doamna Weasley cu acreală, întrerupând-o iar pe Fleur. Harry, ar fi bine să începi să-ţi faci bagajele. Vreau să vă pregătiţi cuferele astă-seară dacă se poate, ca să evităm nebunia obişnuită din ultima clipă.

Până la urmă, plecarea din dimineaţa următoare fu mai puţin agitată decât de obicei. Când se opriră maşinile de la minister în faţa Vizuinii, îi găsiră aşteptând, cu cuferele pregătite. Pisica lui Hermione, Şmecherilă, era în siguranţă, închisă în coşul ei de drum, iar Hedwig, bufniţa lui Ron, Pigwidgeon şi noul Pigmeu Pufos al lui Ginny, Arnold, erau în coliviile lor.

— Au revoirrr, 'Arrry, zise Fleur cu o voce guturală, sărutându-l pe obraz în semn de rămas-bun.

Ron se grăbi să se apropie de ea, plin de speranţă, dar Ginny îi puse piedică şi acesta căzu grămadă pe stradă, la picioarele lui Fleur. Se urcă repede în maşină, furios, roşu la faţă şi murdar, fără să-şi mai ia la revedere.

La gara King's Cross nu îi mai aştepta figura veselă a lui Hagrid. În schimb, doi Aurori bărboşi, încruntaţi şi îmbrăcaţi cu haine Încuiate, închise la culoare, înaintară spre ei imediat ce opriră maşinile, se plasară de o parte şi de alta a grupului şi îi conduseră repede în interiorul gării, fără să spună nimic.

— Repede, repede, treceţi prin barieră, zise doamna Weasley, puţin deranjată de această eficienţă austeră. Ar fi mai bine să treacă Harry primul, cu…

Se uită întrebător la unul dintre Aurori, care încuviinţă scurt din cap, îl apucă pe Harry de braţ şi încercă să-l direcţioneze cu forţa către bariera dintre peroanele nouă şi zece.

— Pot să merg şi singur, să ştiţi, spuse Harry supărat, smulgându-şi braţul din strânsoarea Aurorului.

Îşi împinse căruciorul direct în barieră, făcând abstracţie de însoţitorul său tăcut, şi în clipa următoare se trezi pe peronul 9 3/4, unde Expresul de Hogwarts împrăştia fum deasupra mulţimii.

Hermione şi familia Weasley sosiră imediat după Harry. Fără să aştepte să se consulte cu Aurorul său încruntat, Harry le făcu semn lui Ron şi Hermione să-l urmeze de-a lungul peronului, pornind în căutarea unui compartiment gol.

— Harry, nu putem să venim cu tine, zise Hermione cu părere de rău. Ron şi cu mine trebuie să mergem mai întâi în vagonul Perfecţilor şi apoi să patrulăm puţin pe culoare.

— A, da, am uitat, spuse Harry.

— Ar fi bine să vă urcaţi cu toţii chiar acum. Mai aveţi doar câteva minute, spuse doamna Weasley, uitându-se la ceas. Aşa… Vă doresc să aveţi un semestru cât mai plăcut. Ron…

— Domnule Weasley, pot să vorbesc ceva cu dumneavoastră între patru ochi? zise Harry, hotărându-se pe moment.

— Sigur că da, spuse domnul Weasley, urmându-l pe Harry ceva mai departe de ceilalţi şi arătându-se puţin surprins.

Harry reflectase îndelung la asta şi ajunsese la concluzia că, dacă ar fi fost să-i spună cuiva, domnul Weasley ar fi fost persoana cea mai potrivită. În primul rând pentru că lucra la minister — drept urmare era autorizat să facă alte investigaţii în acest sens — şi în al doilea rând pentru că nu se temea că domnul Weasley avea să facă o criză de nervi.

Harry îi văzu pe doamna Weasley şi pe Aurorul încruntat privindu-i bănuitori, în timp ce se îndepărtau de ei.

— Când am fost pe Aleea Diagon…, începu Harry, dar domnul Weasley i-o luă înainte, strâmbându-se.

— Să înţeleg că sunt pe cale să aflu unde v-aţi dus tu, Ron şi Hermione în timp ce se presupune că eraţi în camera din spate din magazinul lui Fred şi George?

— De unde…?

— Harry, să fim serioşi. Nu uita că vorbeşti cu omul care i-a crescut pe Fred şi George.

— Ăă… da, aveţi dreptate, n-am fost în camera din spate.

— În ordine, acum să auzim şi partea neplăcută.

— Păi, l-am urmărit pe Draco Reacredinţă. Mi-am folosit Pelerina Invizibilă.

— Aţi avut un motiv temeinic sau aţi făcut-o din capriciu?

— Am făcut-o pentru că am crezut că Reacredinţă punea ceva la cale, zise Harry, fără să ţină cont de expresia exasperată şi în acelaşi timp amuzată de pe chipul domnului Weasley. Reuşise să scape de mama lui şi eram curios să aflu de ce.