Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Dar nu noi l-am înfruntat pe el, spuse Neville, ieşind de sub scaun cu puf şi praf pe păr şi ţinându-l în mână pe Trevor, care arăta cât se poate de resemnat. Ci tu. S-o fi auzit pe bunica vorbind de tine. „Harry Potter are un curaj nebun, mai ceva ca tot Ministerul Magiei la un loc!” Ar da orice să fii tu nepotul ei…

Harry râse jenat şi schimbă cât putu de repede subiectul, vorbind despre rezultatele N.O.V.-urilor. În timp ce Neville înşira notele pe care le luase, întrebându-se cu voce tare dacă avea să fie acceptat la cursul T.V.E.E. de Transfigurare, după ce obţinuse doar un „Acceptabil”, Harry îl privi fără să fie atent la ce spunea acesta.

Copilăria lui Neville fusese marcată de Cap-de-Mort în aceeaşi măsură ca şi cea a lui Harry, dar Neville nici nu bănuia cât de aproape fusese de a avea destinul lui Harry. Profeţia s-ar fi putut referi la oricare dintre ei şi totuşi, din motive numai de el ştiute, Cap-de-Mort preferase să creadă că era vorba despre Harry.

Dacă l-ar fi ales pe Neville, acesta ar fi stat acum în faţa lui Harry, cu cicatricea în formă de fulger pe frunte şi cu povara profeţiei pe umeri… sau poate că nu? Oare mama lui Neville şi-ar fi dat viaţa pentru a-l salva pe Neville, aşa cum murise Lily pentru Harry? Bineînţeles că da. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi putut să stea între fiul ei şi Cap-de-Mort? Oare atunci nu ar mai fi existat „un ales”? Ar fi rămas gol locul pe care stătea acum Neville, ar fi existat un Harry fără cicatrice, pe care l-ar fi sărutat propria mamă înainte să se urce în tren, şi nu doamna Weasley, mama lui Ron?

— Harry, te simţi bine? Nu pari în apele tale, zise Neville.

Harry tresări.

— Iartă-mă… doar…

— Să fie cumva de vină o Steluţă Verde? întrebă Luna, înţelegătoare, uitându-se la Harry prin uriaşii ochelari coloraţi.

— Poftim…?

— Mă refer la Steluţele Verzi. Sunt invizibile, îţi intră în urechi şi te ameţesc, zise ea. Mi s-a părut mie că am auzit una bâzâind pe aici ceva mai devreme.

Îşi lovi palmele în gol, ca şi cum ar fi încercat să prindă nişte molii invizibile. Harry şi Neville schimbară repede o privire şi începură imediat să vorbească despre vâjthaţ.

Vremea de afară era la fel de mohorâtă cum fusese şi în timpul verii; trenul trecu prin nişte nori de ceaţă rece şi apoi prin câteva zone luminate de soarele plăpând. Într-un moment, când soarele era aproape deasupra lor, Ron şi Hermione intrară în sfârşit în compartiment.

— Să vină mai repede căruciorul cu mâncare, pentru că altfel o să mor de foame, zise Ron pofticios, aruncându-se lângă Harry şi masându-şi stomacul. Bună, Neville, bună, Luna. Ce să vezi! adăugă el, uitându-se la Harry. Reacredinţă nu-şi îndeplineşte rolul de Perfect. Stă pur şi simplu în compartimentul lui cu ceilalţi Viperini. L-am văzut când am trecut prin dreptul lui.

Harry se îndreptă din şale, interesat. Lui Reacredinţă nu-i stătea în obicei să rateze ocazia de a-şi exercita puterile de Perfect, de care abuzase bucuros pe tot parcursul anului trecut.

— Ce-a făcut când v-a văzut?

— Ce face de obicei, spuse Ron cu indiferenţă, explicându-i lui Harry printr-un gest necuviincios. Nu se mai poartă ca altădată, nu-i aşa? Mă rog… e adevărat că a făcut iar gestul ăla, dar de ce nu o fi pe culoare, chinuindu-i pe cei din anul întâi?

— Nu ştiu, zise Harry pe gânduri.

Oare nu însemna asta că Reacredinţă avea treburi mai importante pe cap decât să-i chinuie pe elevii din anii mai mici?

— Poate că i-a plăcut mai mult să fie în Detaşamentul Inchizitorial, spuse Hermione. Poate că acum i se pare că rolul de Perfect e prea paşnic.

— Nu cred să fie vorba despre asta, zise Harry. Cred că…

Dar înainte să apuce să-şi expună teoria, uşa de la compartiment se deschise din nou şi se ivi o fată din anul trei cu sufletul la gură.

— Mi s-a spus să le înmânez lui Neville Poponeaţă şi Harry P-Potter, se bâlbâi ea, întâlnind privirea lui Harry şi făcându-se roşie ca focul.

Ţinea întinse două pergamente făcute sul, legate cu panglici violete. Derutaţi, Harry şi Neville luară pergamentele, iar fata ieşi din compartiment, împiedicându-se.

— Ce este? întrebă Ron, în timp ce Harry îşi desfăcea pergamentul.

— O invitaţie, zise Harry.

Harry,

Aş fi încântat dacă ai binevoi să iei prânzul cu mine în compartimentul C.

Al tău,

— Cine este profesorul Slughorn? întrebă Neville, uitându-se perplex la propria invitaţie.

— Noul profesor, spuse Harry. Mă rog, bănuiesc că nu avem de ales, trebuie să ne ducem, nu-i aşa?

— Dar de ce m-a invitat şi pe mine? întrebă Neville neliniştit, ca şi cum s-ar fi aşteptat să primească nişte ore de detenţie.

— Habar n-am, spuse Harry, fără să fie complet sincer, cu toate că încă nu avea nici o dovadă că bănuielile sale erau corecte. Fii atent, adăugă el, având o străfulgerare, hai să mergem cu Pelerina Invizibilă şi în drum am putea să trecem şi pe la Reacredinţă, să vedem ce pune la cale.

Însă ideea lui Harry se dovedi inutilă: nu avură cum să se strecoare pe culoare sub Pelerină, pentru că acestea erau pline cu oameni care aş-teptau căruciorul cu mâncare. Harry băgă Pelerina la loc în ghiozdan cu părere de rău, gândindu-se că i-ar fi plăcut să o fi purtat, fie şi ca să scape de privirile celorlalţi, care păreau şi mai insistente decât când ieşise ultima dată pe culoar. Din când în când, elevii se înghesuiau să iasă din compartimente ca să-l vadă mai bine. Singura excepţie fu Cho Chang, care o zbu-ghi în compartimentul ei când îl văzu pe Harry apropiindu-se. Trecând pe lângă uşa ei, Harry o văzu cufundată în discuţii cu prietena ei, Marietta, care era dată cu un strat foarte gros de machiaj ce nu-i ascundea în între-gime salba ciudată de coşuri pe care încă o avea pe frunte. Harry merse mai departe, surâzând atotcunoscător.

Când ajunseră în compartimentul C, îşi dădură imediat seama că nu erau singurii invitaţi ai lui Slughorn, deşi Harry părea cel mai important în ochii lui, judecând după primirea plină de entuziasm de care avu parte.

— Harry, băiete! zise Slughorn, ridicându-se de cum îl văzu, în timp ce compartimentul păru şi mai mic din cauza burţii sale mari, acoperite de catifea.

Chelia şi mustaţa lungă argintie scânteiau la fel de puternic ca şi nas-turii de aur de pe vestă.

— Bine-ai venit, bine-ai venit! Iar tu trebuie să fii domnul Poponeaţă!

Neville încuviinţă din cap, arătând speriat. Slughorn le făcu semn să ia loc şi cei doi se aşezară faţă în faţă pe singurele locuri rămase libere, cele de lângă uşă. Harry se uită în jur la ceilalţi invitaţi.

Recunoscu un elev de la Viperini, din an cu el, un băiat de culoare înalt, cu pomeţii conturaţi şi ochii alungiţi şi oblici; mai erau şi doi băieţi din anul şapte, pe care Harry nu îi cunoştea şi, strivită într-un colţ lângă Slughorn, Ginny, care nu părea să ştie cum anume ajunsese acolo.

— Bun, îi ştiţi pe toţi ceilalţi? îi întrebă Slughorn pe Harry şi pe Neville. Desigur, Blaise Zabini este în acelaşi an cu voi.

Zabini nu dădu nici un semn că i-ar fi cunoscut şi nu-i salută, iar Harry şi Neville procedară la fel: Cercetaşii şi Viperinii se detestau unii pe alţii din principiu.

— El este Cormac McLaggen, s-ar putea să vă mai fi întâlnit…? A, nu?

McLaggen, un tânăr masiv, cu părul sârmos, ridică o mână spre Harry şi Neville, care îi răspunseră dând din cap.