Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

— Dar baghetele… de unde or să-şi mai cumpere oamenii baghete?

— Or să fie siliţi să cumpere de la alţi fabricanţi, zise Lupin. Dar Ollivander era cel mai bun şi posibilitatea de a fi ajuns în mâinile duşmanilor nu este deloc îmbucurătoare pentru noi.

În ziua care urmă acestei aniversări destul de sumbre, sosiră scrisorile şi bibliografiile de la Hogwarts. Harry avu parte de o surpriză: fusese numit căpitanul echipei de vâjthaţ.

— Asta înseamnă că ai acelaşi statut cu Perfecţii! strigă Hermione. Poţi să foloseşti baia noastră şi aşa mai departe.

— Uau, ţin minte când purta şi Charlie o insignă ca asta, zise Ron, examinând bucuros insigna de căpitan. Harry, este de-a dreptul extraordinar. O să fii căpitanul meu, asta dacă o să mă primeşti înapoi în echipă, ha ha…

— Ei bine, acum, că aţi primit scrisorile, nu cred că mai putem amâna multă vreme să facem un drum până la Aleea Diagon, oftă doamna Weasley, citind lista cu manuale a lui Ron. Dacă Arthur nu trebuie să se ducă iar la birou, mergem sâmbăta asta. Nu mă duc acolo fără el.

— Mamă, chiar crezi că Ştii-Tu-Cine stă ascuns după un raft din librăria „Caligrafie şi Pete”? zise Ron pe un ton batjocoritor.

— Şi Fortescue, şi Ollivander au plecat în concediu, nu-i aşa? spuse doamna Weasley, înflăcărându-se într-o clipită. Să ştii că dacă ţi se pare că siguranţa este un subiect de glumă, n-ai decât să rămâi acasă şi îţi cumpăr eu ce ai nevoie…

— Nu, vreau să vin, vreau să văd magazinul lui Fred şi George, zise Ron repede.

— Atunci ai grijă ce spui, tinere, înainte să hotărăsc că eşti prea necopt ca să vii cu noi! spuse doamna Weasley mânioasă, înşfăcând ceasul, ale cărui limbi erau îndreptate toate către „pericol de moarte” şi punându-l peste nişte prosoape proaspăt spălate. Să ştii că asta este valabil şi pentru anul care vine la Hogwarts.

Ron se uită la Harry cu ochii mari, nevenindu-i să creadă, în timp ce mama sa luă în braţe coşul cu rufe, în care era şi ceasul aflat într-un echilibru instabil, şi ieşi din cameră ca o furtună.

— Fir-ar să fie! Nici să glumească nu mai poate omul în casa asta.

Dar Ron avu grijă să nu mai vorbească atât de liber despre Cap-de-Mort pe parcursul următoarelor câteva zile. Veni şi ziua de sâmbătă, fără ca doamna Weasley să fi avut alte accese de furie, însă la micul dejun păru cât se poate de încordată. Bill, care avea să stea acasă cu Fleur (spre marea tristeţe a lui Hermione şi Ginny), îi dădu un săculeţ plin cu bani lui Harry, care stătea vizavi de el la masă.

— Mie nu-mi dai? zise Ron imediat, făcând ochii mari.

— Sunt banii lui Harry, prostule, zise Bill. I-am scos din seif în numele tău, Harry, pentru că în momentul de faţă vrăjitorii de rând trebuie să aştepte cam cinci ore ca să poată retrage bani, din cauza măsurilor ridicate de siguranţă pe care le-au pus în practică goblinii. Acum două zile, lui Arkie Philpott i-au băgat o Sondă de Bună-credinţă chiar în… Mă rog, crede-mă pe cuvânt, este mult mai uşor aşa.

— Mulţumesc, Bill, zise Harry, punând săculeţul cu galbeni în buzunar.

— Este tarrre grrrijuliu, zise Fleur cu afecţiune, torcând ca o pisică şi mângâindu-l pe Bill pe nas.

Ginny mimă că vomită în bolul ei cu cereale în spatele lui Fleur, făcându-l pe Harry să se înece cu fulgii de porumb pe care îi mânca, aşa că Ron îl bătu cu putere pe spate.

Era o zi înnorată şi mohorâtă. Una dintre maşinile speciale ale Ministerului Magiei, cu care Harry nu mai călătorise decât o singură dată până atunci, îi aştepta în curtea din faţa casei când ieşiră pe uşă aranjându-şi pelerinele.

— Ce bine că tata a putut să ne facă rost din nou de o maşină ca asta, spuse Ron în semn de apreciere, întinzându-se după voie, în timp ce maşina se depărtă lin de Vizuină, iar Bill şi Fleur le făcură, cu mâna, de la fereastra de la bucătărie.

El, Harry, Hermione şi Ginny se lăfăiau cu toţii pe bancheta lungă din spate.

— Să nu ţi se urce la cap, am luat-o pentru Harry, spuse domnul Weasley peste umăr.

El şi doamna Weasley stăteau în faţă, alături de şoferul de la minister. Locul de lângă şofer părea să fi avut buna inspiraţie de a se extinde, devenind un fel de canapea cu două locuri.

— Harry trebuie să beneficieze de cele mai avansate măsuri de protecţie. Ne aşteaptă întăriri şi la „Ceaunul crăpat”.

Harry nu spuse nimic, nefiind tocmai încântat de ideea de a face cumpărături înconjurat de un batalion de Aurori. Îşi băgase Pelerina Invizibilă în rucsac, considerând că dacă Dumbledore nu avusese nimic împotriva ei, nu avea de ce să fie o problemă pentru cei de la minister, deşi acum îi trecu prin minte că nu era tocmai sigur că cei de la minister ştiau de existenţa ei.

— Am ajuns, zise şoferul la surprinzător de puţin timp după aceea, vorbind pentru prima dată în timp ce o luă încet pe Charing Cross Road şi opri în faţa „Ceaunului crăpat”. Mi s-a spus să vă aştept, aveţi idee cât o să vă ia?

— Bănuiesc că vreo două ore, zise domnul Weasley. A, e deja aici, ce bine.

Harry urmă exemplul domnului Weasley şi se uită pe geam; inima i se umplu de bucurie. În faţa hanului nu îl aşteptau nişte Aurori, ci uriaşul şi bărbosul Rubeus Hagrid, paznicul vânatului de la Hogwarts, care purta o haină lungă din blană de castor, zâmbind larg când îl văzu pe Harry şi făcând abstracţie de privirile lungi şi speriate ale trecătorilor Încuiaţi.

— Harry! tună el, prinzându-l pe Harry într-o îmbrăţişare de urs în clipa în care acesta coborî din maşină. Să-l vezi pe Buckbeak, pardon, pe Witherwings, Harry, să-l vezi cât e de fericit că e în aer liber.

— Mă bucur să aflu că e mulţumit, zise Harry, zâmbind şi masându-şi coastele. Nu ştiam că tu reprezentai „întăririle”!

— Ştiu, e ca pe vremurile bune, aşa-i? Ministerul a vrut să trimită nişte Aurori, dar Dumbledore a zis că eu sunt de ajuns, spuse Hagrid mândru, umflându-şi pieptul şi băgându-şi degetele mari în buzunar. Păi, hai, să intrăm — voi primii, Molly, Arthur.

Harry nu-şi mai amintea să fi văzut „Ceaunul crăpat” complet gol până atunci. Tom, proprietarul uscăţiv şi fără dinţi, era singurul care mai rămăsese din vechea gardă. Acesta îşi ridică privirea plin de speranţă când îi văzu intrând, dar înainte să poată zice ceva, Hagrid spuse cu importanţă:

— Azi suntem doar în trecere, Tom, înţelegi, nu-i aşa? Am venit cu treburi care ţin de Hogwarts.

Tom încuviinţă din cap cu tristeţe şi continuă să şteargă pahare. Harry, Hermione, Hagrid, soţii Weasley şi doi dintre copiii lor trecură prin bar şi ieşiră în curtea micuţă şi rece din spate, unde erau tomberoanele. Hagrid îşi ridică umbrela roz şi atinse o anumită cărămidă din zid, care se deschise numaidecât, formând o arcadă care dădea spre o stradă pavată şerpuitoare. Păşiră dincolo de arcadă şi se opriră, uitându-se în jur.

Aleea Diagon se schimbase. Vitrinele scânteietoare şi viu colorate în care erau expuse cărţi de vrăji, ingrediente pentru poţiuni şi ceaune erau ascunse în spatele unor afişe puse de Ministerul Magiei, care fuseseră lipite direct pe geam. Pe majoritatea acestor afişe mov, sumbre, se regăsea varianta mărită a măsurilor de siguranţă indicate de Ministerul Magiei în broşurile care fuseseră trimise în timpul verii, dar mai erau şi alte afişe alb-negru, mişcătoare, cu fotografiile Devoratorilor Morţii despre care se ştia că erau în libertate. Bellatrix Lestrange zâmbea dispreţuitor de pe geamul celei mai apropiate spiţerii. Câteva ferestre fuseseră acoperite cu scânduri, printre care şi cele de la gelateria lui Florean Fortescue. Pe de altă parte, străduţa era acum încadrată de mai multe tarabe improvizate. Cea mai apropiată, care fusese amplasată în faţa librăriei „Caligrafie şi Pete” sub o marchiză pătată, în dungi, avea un carton prins în faţa ei, pe care scria: