Stanislaw Lem: Intoarecerea din stele

O noapte de toamnă. Nici măcar nu mă puteam gândi la somn. Stăteam la geam. Întunericul de dincolo de sticlă era pesemne răcoros și străbătut de șoapta ramurilor desfrunzite ce se atingeau una de cealaltă. Brusc miam dorit să fiu acolo, în parc, rătăcind prin beznă, prin haosul ei nepremeditat. Fără nici un alt gând, am părăsit odaia. Coridorul era pustiu. Am mers în vârful picioarelor până la scară — o precauțiune inutilă, deoarece Olaf trebuie să se fi culcat, iar Thurber, dacă lucra, se găsea la alt etaj, întro aripă îndepărtată a clădirii. Am fugit pe trepte, fără să mai am grija zgomotului, am ieșit, și am început să merg rapid. Nu alesesem vreo direcție anume, pur și simplu mergeam, evitând pe cât se poate strălucirea orașului. În curând aleile parcului mă purtară dincolo de limitele lui, marcate printrun gard viu; mam pomenit pe drum, și după o vreme mam oprit. Nu mai voiam drumuri; drumurile duc la case, la oameni, și eu voiam să fiu singur. Miam amintit: în Clevestra, Olaf îmi povestise despre Malledan, noul oraș din munți, construit după plecarea noastră; puținii kilometri de șosea pe carei parcursesem păruseră întradevăr plini de curbe, fără îndoială serpentine tăiate pe pante, dar în întuneric numi puteam da seama dacă acesta era chiar adevărul. În mod tipic, șoseaua nu era iluminată, suprafața în sine strălucea cu o fosforescență slabă, prea slabă pentru a se zări vegetația din părți. Astfel încât am părăsit drumul, bâjbâind prin beznă, și mam pomenit în mijlocul unor tufișuri scunde, dese ce urcau pe o colină fără arbori — fără arbori, deoarece aici vântul bătea în rafale. De câteva ori am întrezărit, hăt sub mine, fragmente palide, șerpuitoare ale șoselei pe care o abandonasem, apoi și această ultimă lumină dispăru; mam oprit pentru a doua oară; nu atât de mult cu ochii, inutili acum, cât cu întregul trup, întorcândumi fața către vânt, am încercat să reușesc o cunoaștere a regiunii, străină mie precum o altă planetă; doream să ajung la unul din piscurile ce înconjurau valea unde se găsea orașul, dar cum să găsesc direcția exactă? Brusc, când toată acțiunea păru lipsită de speranță, am auzit un muget îndepărtat, înfundat, precum acela al talazurilor, și totuși diferit, venind de undeva de sus și din dreapta — zgomot de vânt urlând printro pădure, o pădure aflată mult mai sus decât poziția mea. O pantă acoperită de o iarbă înaltă mă duse până la primii copaci. Miam croit drum printre aceste fantome, ridicând brațele ca sămi apăr fața de crengi. În curând panta deveni mai puțin abruptă, copacii se răriră, și iarăși a trebuit să aleg o direcție; ascultând concentrat în beznă, am așteptat cu răbdare următoarea rafală puternică. Și vântul nu întârzie, de pe terenul mai înalt din depărtare iam auzit șuieratul prelung; da, vântul acelei nopți era aliatul meu; am mers drept, neglijând faptul că acum coboram, pătrundeam întro râpă neagră. Din fundul acesteia pornea o pantă abruptă; am început să urc treptat, un pârâiaș indicândumi drumul. La un moment dat nu lam mai zărit; oricum probabil trecea pe sub un strat de roci; zgomotul apei scădea în intensitate pe măsură ce suiam, până dispăru complet, și pădurea mă înconjură din nou, copaci înalți, pini, solul fiind aproape total lipsit de vegetație. Exista doar un strat, moale precum o saltea, de ace de pini, iar pe alocuri petece alunecoase de mușchi. Rătăcirea aceasta oarbă continuă vreme de peste trei ore; rădăcinile de care mă împiedicam erau tot mai des răsucite în jurul unor bolovani care răsăreau prin solul subțire. Miera teamă că piscul se va dovedi a fi împădurit, și că în labirintul acela urma sămi închei deabia începuta mea excursie montană, dar am fost norocos — printro trecătoare micuță, strimtă, am ajuns la o zonă de grohotiș, devenind tot mai abruptă. În cele din urmă de abia miam putut păstra echilibrul, pietrele începură sămi lunece zgomotos de sub tălpi; țopăind de pe un picior pe celălalt, nu fără a rătăci în mod repetat, am reușit să ajung la versantul unui făgaș îngust, iar acum puteam sui mai repede. Mă opream din când în când, încercând să disting împrejurimile, însă întunericul total făcea imposibilă strădania. Nam zărit nici orașul, nici strălucirea lui, nici vreo urmă a șoselei lucitoare pe care o părăsisem. Făgașul mă conduse întro zonă stearpă, cu doar câteva petece de iarbă uscată; faptul că mă aflam acum sus de tot îl știam după cerul înstelat care sporea permanent, iar celelalte coame muntoase începură să se ridice la altitudinea celei pe care o escaladam. Alte câteva sute de pași, și am ajuns la primele pâlcuri de pini pitici.

Dacă cineva din beznă mar fi oprit brusc, și mar fi întrebat unde mergeam, și de ce, naș fi fost capabil săi răspund; nu era însă nimeni, și singurătatea acestui marș nocturn îmi oferea o senzație, fie ea și temporară, de ușurare. Înclinarea pantei crescu, suișul deveni tot mai dificil, dar mam străduit în continuare, încercând doar să păstrez aceeași direcție, de parcă aveam un țel limpede. Inima îmi zvâcnea, plămânii îmi erau solicitați din greu, și luptam să înaintez cu frenezie, simțind instinctiv că acest efort epuizant era exact ceea cemi trebuia. Am împins în lături crengile strâmbe ale pinilor pitici, uneori mă agățam, dar mă smulgeam și continuam mai departe. Smocuri de ace îmi atingeau fața, pieptul, se prindeau de haine; degetele mi se lipeau de rășină. Ieșind întrun loc deschis, o rafală neașteptată de vânt mă izbi; năpustinduse din beznă, făcu un zgomot, șuierând undeva pe sus, unde bănuiam că exista o trecătoare. Apoi următorul pâlc de copăcei mă înghiți; în interiorul lui se aflau insule de aer cald, nemișcat, impregnate de aroma pătrunzătoare a pinilor. Obstacole neclare mi se ridicau în cale, stânci neașteptate, bolovani mișcânduse sub tălpi. Probabil că umblam de mai multe ore, și totuși simțeam în mine un rezervor de energie, suficient dea mă duce la disperare; făgașul, ce ducea spre vreun pas, probabil spre vârf, se îngusta, astfel, încât îi puteam zări ambele margini, sus, pe fundalul cerului, acoperind stelele cu formele lor întunecate.

Regiunea cețurilor era jos de tot, însă noaptea rece era fără lună, iar stelele dădeau puțină lumină. Am fost surprins, de aceea, la apariția, în jurul și deasupra mea, a unor forme alburii, alungite. Stăteau în beznă fără să lumineze, de parcă absorbiseră radiația în decursul zilei; primul scârțâit de sub tălpi mia spus că mă găseam pe zăpadă.

Un strat subțire acoperea restul pantei abrupte. Așa subțire îmbrăcat cum eram, aș fi înghețat de tot, însă vântul încetă în mod neașteptat, și acum puteam auzi clar zgomotul zăpezii strivite cu fiecare pas.

La trecătoare nu prea era zăpadă. Stânci uriașe șfichiuite de vânt se profilau desupra grohotișului. Mam oprit, cu inima zvâcnind, și am privit în direcția orașului. Era ascuns înapoia pantei; doar o pată roșcenușie, datorită luminilor, îi trăda poziția în vale. Deasupra mea tremurau stelele, perfect vizibile. Am continuat câțiva pași, și mam așezat pe un pietroi cu forma unei șei. Acum strălucirea dispăruse. În fața mea, în beznă, se aflau munți, aidoma unor spectre, cu piscurile albite de nea. Privind scrutător spre marginea estică a orizontului, puteam distinge primele licăriri ale zorilor. Pe fundalul lor, silueta unei coame fracturate. Și imediat, în imobilitatea mea, ceva începu să se întâmple; umbre difuze în jurul meu — sau în interiorul meu? — se mișcau, se retrăgeau, își modificau dimensiunile. Eram atât de preocupat cu acest fenomen, încât pentru un moment parcă miam pierdut vederea, iar când am recâștigato, totul era diferit. Orizontul estic, deabia cenușiu deasupra văii invizibile, contura și mai puternic negrul stâncilor, totuși aș fi putut arăta fiecare scobitură, fiecare neregularitate; cunoșteam în amănunt scena pe care urma să mio dezvăluie ziua, pentru că fusese înscrisă în mine pentru totdeauna, și nu în zadar. Aici se afla imuabilitatea pe care o dorisem, care rămăsese neatinsă în vreme ce lumea mi se fărâmase și pierise întro prăpastie temporală de un secol și jumătate. În valea aceasta îmi petrecusem anii adolescenței — în vechea cabană din lemn de pe panta ierboasă, opusă, a Capcanei Norilor. Din clădirea aceea nu mai rămăseseră nici măcar pietrele fundației, ultimele scânduri trebuie să fi putrezit de mult, însă creasta stâncoasă rămăsese neschimbată, parcă așteptând această întâlnire — sar fi putut ca o vagă memorie subconștientă să mă fi călăuzit prin noapte până în acest loc?